Nu lăsa mintea să-ți provoace suferință

E ciudat cum unul din organele trupului nostru poate prelua controlul și ne poate face adevărați „oameni ai durerii” nu în sensul Mântuitorului care a suferit pentru izbăvirea lumii, că nu ni se cere asta, ci în sensul cufundării noastre în suferințe învățate și îmbrăcate.

Inclusiv mediul în care creștem e unul care ne impune să fim oameni ai durerii, mai apoi învățăm noi bine lecția și ne provocăm mereu și ne menținem mereu suferința, ne lipim de ea și chiar ne identificăm cu ea. Spun asta cu toată responsabilitatea și pot da exemple nenumărate. Noi oamenii suntem foarte tentați să ne însoțim cu suferința.

Să luăm un exemplu clasic: o decepție în dragoste. Vârsta la care ne îndrăgostim e fragedă de regulă, probabilitatea de a avea așteptări irealiste e maximă. De regulă acea primă relație nu durează și asta este pentru noi o durere. Cei mai mulți nu vor să fie consolați de durerea lor, vor să o trăiască, să o cânte, să o invoce, să o trăiască prin toți porii. Mai mult, acea despărțire la cei mai mulți rămâne o sursă aproape continuă de durere la care nu vor să renunțe.

Scenarii pot fi multe dar e interesant cât de mult ne dorim suferința. Veți spune: dar nu e adevărat, cum să doresc suferința, o urăsc? În realitate dacă analizăm descoperim că suntem așa de familiari cu suferința încât devenim urâcioși cu cei ce ar vrea să ne scape de ea, ne facem adevărate strategii mentale pentru a ne apăra „dreptul la suferință” și asta cunosc foarte bine cei ce fac terapie cu oamenii. Exemple mai la extreme sunt clasicele cazuri de violență domestică, unde persoana abuzată se întoarce în mediul violent pentru că suferința o percepe ca făcând parte din existența ei iar lipsa suferinței, o interpretează ca un atac la imaginea sa.

Poate că aceste cazuri vi se par fie prea îndepărtate, fie prea străine dar să ne uităm doar la neiertare și vedem același scenariu. Neiertând suferim, ne mâniem, ne aprindem, nu dormim, alterăm alte relații, ne inactivăm de la treburile zilnice, disperăm, astea toate doar pe noi ne afectează și așa de greu vrem să iertăm, pentru că ne place să suferim, mai bine zis minții noastre îi place să suferința.  Iertarea ar pune mintea în concediu sau ar trebui să își caute altceva de gândit pe când neiertarea îi dă combustibil de cea mai bună calitate. „Bine faci tu că te mânii? Bine fac, până la moarte.”

Durerea mereu naște durere. Durerea nu naște bucurie deși uneori suntem tentați să credem asta. Lipsa durerii naște bucurie. Dar în același timp durerea cea mai multă ne-o fabricăm noi, nu e ceva ce Dumnezeu îngăduie în providența Sa, ci e ceva care vine pentru că noi nu respectăm Viața și asta înseamnă durere. Să trăiești viața altfel de cât se trăiește înseamnă durere. E durere să furi, nu te doare neapărat atunci dar îți asiguri o cantitate de durere. E durere să curvești, în cele mai multe cazuri nu doare atunci, dar sigur adună o cantitate de durere ulterioară. E durere avortul, e durere minciuna, e durere ura, e durere mânia, e durere respingerea.

Întrebarea pe care mi-o adresez des este, oare sunt doritor de a trăi fără durere? Oare nu mă identific așa de tare cu ea încât mi-o provoc singur? Oare dacă aș avea garanția că pot scăpa de 95% din durere după un tratament scurt aș alege acel tratament. Teoretic da, dar știind că ar trebui să reașez 50% din viața mea oare aș mai vrea?

Mă frământă de ceva vreme alegerea Evei? De ce nu a fost ispitită mai degrabă de pomul vieții în loc de cel al cunoașterii? De ce a vrut durerea morții? De ce mintea mea e setată parcă să aleagă, să-și provoace/să provoace durere? De ce așa de natural ne simțim ca victime/agresori, adică în rolul de manageri ai durerii?

Scriptura ne spune că „El durerile noastre le-a luat asupra Lui”. Cred că durerea, spre care suntem așa de înclinați e o consecință a blestemului venit din neascultare. Parcă nu mai suntem în stare să trăim fără durere, parcă e din noi sau chiar cum zice Scriptura, e blestemul ieșirii de sub voia lui Dumnezeu.

Chiar dacă nu ne doare nimic, ne provocăm dureri prin gânduri, gânduri la dureri ale trecutului mixate cu frânturi de realitate și „bătute spumă” de mixerul minții. Gânduri mixate din durerile trecutului și proiecțiile fantasmagorice ale acestora din viitor. Vedem monștri în viitor pentru că îl privim prin traumele trecutului. Mai mult „vedem ce vrem să vedem”. Dacă am avut o durere, rănire în trecut putem alege ca să gândim că în viitor nu mai e posibilă, pentru că am învățat lecția sau să alegem să ne temem mereu de oameni. Ghici ce? Alegem să ne temem mereu de oameni pentru că asta ne provoacă suficientă suferință ca să ținem în viață acea durere permanentă.

Și totuși putem scăpa ce cea mai mare cantitate de suferință prin înnoirea minții, prin trăirea în prezent. Eu am ajuns la concluzia că doar trăirea asumată, în prezent e soluția pentru a scăpa de cea mai mare cantitate de suferință. Aș fi tare curios de părerea voastră pe această temă.

Photo by Jonathan Rados on Unsplash

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

3 Comments

  1. Hana 06/01/2020
    • Teofil Gavril 06/01/2020
  2. Alexandru Cristea 13/03/2020

Leave a Reply