Păcatele sfinților – Lipsa îngăduinței

Cum scriam și zilele trecute, viața de copil al lui Dumnezeu e una de creștere, cine stagnează are probleme de sănătate spirituală. În contextul acestei creșteri suntem tentați la multe păcate. De departe cel mai periculos, perfid și greu de eliminat este mândria cu milioanele ei forme, dar mai apar și altele cum ar fi cel despre care vreau să scriu azi – lipsa îngăduinței.

Pornesc de la pasajul din scrisoarea către Romani care începe așa: „Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne plăcem nouă înșine.” E una din marile provocări ale sfinților și anume, confruntarea directă și aproape permanentă cu mizeria din care au ieșit iar tentația spre neîngăduință este foarte mare.

Neîngăduința poate veni din mândrie, teamă sau zădărnicie. Oricare din ele, tot aceleași afecte le are, sau aproximativ aceleași efecte, dăunătoare conceptului de unitate, altruism și frățietate. Nu ne-a chemat Dumnezeu la un fel de elitism în care cei mai evoluați spiritual sunt izolați și trecuți în clasa olimpicilor iar restul, săracii, să rămână în slăbiciunile lor acolo.

Cele trei surse de neîngăduință vin din dorința de a ne plăcea nouă înșine spune Romani 15. Așa este că e neplăcut să ai de a face cu frați care au consumat alcool? Sau cu unii care nu se spală? Sau cu unii care sunt superficiali? Sau cu unii care nu mai ies parcă din păcatul lor? Am vrea parcă să ne lase Dumnezeu în pace să ne trăim viața neprihănită noi de noi să nu ne mai murdărim cu ceva ce deja am depășit. Am vrea să ne păstrăm o „curăție” pe care am făurit-o prin înfrânarea față de anumite păcate. Parcă ne e și scârbă de anumite stări, ceea ce ne face să amestecăm omul cu păcatul lui și să avem adversitate sau măcar neîngăduință justificată.

Acum câteva zile m-a contactat un frate care mi-a luat mai bine de o oră să îmi zică ce păcat mare fac  pentru că folosesc cuvântul psihologie și cum această preocupare pentru consiliere e una lumească, diavolească chiar. Mai mult, mi-a trimis vreo zece videoclipuri cu diferiți vorbitori care susțineau asta. Am încercat să explic logic și politicos cum stă treaba dar… nu domnule că e rău și gata. Știți ce am făcut? Nu l-am îngăduit, m-am văzut depășit de insistențele sale și prețul să îi explic era prea mare așa că am preferat retragerea.  Asta m-a provocat să meditez la îngăduință. Care sunt limitele? Ce trebuie să îngăduim și ce nu? Până unde să îngăduim și de unde devine de neîngăduit?

Textul din Romani face referire la o categorie de oameni slabi în credință cu preferință de abordare a părerilor îndoielnice din categoria: ce e bine să mănânci și ce nu, cât să fie fusta, dacă e bună sau nu psihologia, dacă ținem o zi sau alta, câți copii să ai etc. Vă sunt cunoscuți oameni din categoria asta? Cei ce vă așteaptă la ieșire să vă întrebe după predică câți prunci aveți ca să afle de ai fost autorizat să predici?

Tentația de a „nu băga în seamă” oameni din categoria asta e mare, ca să nu mai zic de tentația de a îi mustra puțin și a le demonstra maturitatea. Dar Scriptura ne provoacă la îngăduință și e mare de tot provocarea. Te mâhnești când știi că poți avea preocupări mai benefice, mai spirituale decât acelea. De aici vine și dorința de retragere, pentru a evita oamenii care sunt superficiali, mai ales că astfel de persoane sunt deja convinse că ele știu bine, că dețin cea mai corectă poziție, că dețin toate informațiile din univers pe acea temă. Mâhnirea îți cuprinde inima, și dorința de retragere se mărește când știi că spiritual omul trebuia să fie la alt nivel sau că el e „slab” deși trebuia să fie tare de multă vreme cum zice Pavel „În adevăr, voi care de mult trebuia să fiți învățători, aveți iarăși trebuință de cineva sa vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrana tare…”

Pentru mine anumite categorii de oameni reprezintă o mare provocare. Pentru unii am îngăduință, poate excesivă, dar pentru alții prea puțină și e mare provocarea. În același timp sunt conștient de imperfecțiunea mea și de faptul că și pe mine trebuie să mă îngăduie alții și de faptul că și eu am fost pe traseu mai jos decât acum și alții m-au îngăduit pe mine, sper să pot învăța de la cei ce au avut și au îngăduință cu mine. Nu aș spune că mândria stă la baza neîngăduinței mele, cât mâhnirea, tristețea că unii oameni aleg să rămână slabi. Față e cei care greșesc, găsesc o îngăduință mai mare, față de cei surprinși în scrisoarea către Galateni la 6:1.

Provocarea îngăduinței, deși e mare, e pentru prelucrarea caracterelor noastre, mai ales la capitolul răbdare și slăvirea lui Dumnezeu pentru ascultare și trăirea cristică, „Hristos nu și-a plăcut Lui însuși” dar și la zdrobirea mândriei care poate să apară și ar fi  tare neobișnuit să nu fie acolo.

Tu cum stai cu îngăduința? Este și pentru tine îngăduința o provocare?

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Leave a Reply