Păcatele sfinților – Retragerea II

Continuând să meditez la păcatul retragerii, descopăr tot mai multe din cotloanele acestuia, din tipologia sa și mai ales prezența și efectele sale la mine. Acesta devine un avantaj, întrucât pot face o oarece analiză unui fenomen greu de analizat, analiza va fi subiectivă dar cu siguranță mulți vor găsi elemente comune.

Omul care se retrage, nu face un păcat din start. E nevoie adeseori de retragere în solitudine. Știu că e un fel de blasfemie pentru unii să te retragi „din biserică” fiind considerat că „părăsești adunarea cum au unii obiceiul” dar nu sunt de aceeași părere și nici nu mă apuc acum la motivații pe tema asta, poate altă dată. Atenție, nu vorbesc de chef, nu am duminica asta chef să mă duc, deci vor găsi ei pe cineva să mă înlocuiască, vorbesc de retragere gândită și planificată.

Așadar, chiar dacă inițial dorința era de a regăsi pacea sufletească, de a mă stabiliza emoțional și spiritual, de a îmi încărca bateriile, la un moment dat se realizează, cu toate acestea nu mai sunt dispus să părăsesc acel confort, acea stare de calm de sus de pe munte. Ucenicii erau dispuși să facă colibe acolo sus unde au avut acele experiențe extraordinare ale întâlnirii cu Dumnezeu. Care e punctul în care trebuie să cobor?

Mai este și varianta deloc bună a retragerii din ambiție, nervi, mânie, durere dar care nu înseamnă automat și creșterea părtășiei cu Dumnezeu deși motivația poate fi asta. Nu toți cei ce se retrag o o fac spre creștere, așezare și dezvoltare, sunt destui de mulți din păcate care fac din retragere răzbunare și este chiar e o mare problemă. Mai este și categoria celor ce își doresc în solitudinea lor apropierea de Dumnezeu, dar nu sunt destul de perseverenți și serioși, deci nu o obțin și aici e de discutat mult dar nu e timpul acum.

Revenind la păcatele sfinților, la retragere deocamdată, observ la mulți din cei ce îi cunosc o tristețe datorată superficialității semenilor, mai ales a celor ce sunt modele sau lideri pentru alți oameni. Tristețea asta îi face să rămână peste limite în retragerea lor, e unul din motive. Practic, apare o durere care e activată iar și iar când dau de oameni care măcar că își zic creștini, trăiesc fără limite în tot felul de păcate. Durerea asta îi arde pe retrași și le vine mult mai comodă durerea solitudinii decât durerea socializării. Ceva în ei se răzvrătește cumplit la vederea trăirii în minciună și mișelie, la vederea manipulării, la vederea falsei evlavii, la vederea nesimțirii și din nefericire aceste păcate există din plin în rândul semenilor. Uneori aici se poate strecura și un păcat al mândriei, că „nu sunt ca ceilalți oameni”, asta destul de rar se întâmplă la cei ce cu adevărat se apropie de Dumnezeu, dar nu e deloc exclus să existe și forme rafinate de mândrie. Ce identific mai clar este un dezgust față de păcate pe care acele persoane le-au depășit sau față de păcate considerate în gândirea lor de neconceput.

Să fie oare situația asta una prin care cei ce se maturizează spiritual sunt nevoiți să se despartă de adunările locale? Nu pare deloc o soluție viabilă. Mai mult, avem mulți oameni maturi spiritual care reușesc această socializare de ani de zile, ei cum fac? Poate sunt mult mai maturi decât noi sau poate au trecut printr-o etapă a retragerii și au învățat lecția pe care noi încă nu o știm. Poate cei retrași trebuie să accepte că trăiesc încă în lume și că păcatul e „la el acasă”, chiar și în biserici. Poate trebuie să renunțe la dorința de perfecțiune și de corectitudine extremă. Poate trebuie să învețe lecția zdrobitoare a acceptării semenilor, cea a trăirii printre oameni viciați tocmai pentru a răspândi lumină. Oricum am suci-o, retragerea este foarte grea, tind să cred că mult mai grea decât socializarea. Cei ce se retrag plătesc un preț foarte mare și ceva îi determină să plătească așa scump.

Oare nu trebuie tocmai noi cei retrași să învățăm lecțiile harului și pe cea a jertfei? Cu ceva ani în urmă Dumnezeu m-a zdrobit într-o manieră foarte dureroasă pentru a putea să mă folosească în consiliere. Aveam o repulsie grozavă față de alcoolici, abuzatori, curvari și homosexuali de care trebuia să scap pentru a putea consilia astfel de oameni. Repulsie e puțin spus, era dezgust și poate chiar ură. Dar Dumnezeu a realizat transformarea mea în una adecvată acestei lucrări, făcând dintr-un grețos, o unealtă eficientă de lucru. Oare e vorba despre o astfel de zdrobire la cei retrași?

Vlad (nume fictiv) a fost membru într-o biserică mărișoară din țară, un om în comitetul bisericii, om de bază pentru că avea inclusiv un doctorat în teologie, a ales să se retragă din toate rănit de superficialitatea semenilor. Îl cunosc pe Vlad bine și știu inima sa parțial, știu dorința care îl arde de a ajuta oamenii să evolueze în relația cu Dumnezeu dar a concluzionat că liderii bisericii preferă să țină oamenii în stadiul de „manipulabili” că e mai comod. Pastorul său a ajuns să îl considere un pericol pentru că din cauza insistențelor sale pentru profunzime în relația cu Dumnezeu a fost catalogat ca aducând „iz mistic” credinței. Așa că a preferat să se retragă decât să facă revoluție, să tulbure apele.

Cumva mă regăsesc în situația lui Vlad, nu am doctorate, dar nu mă declar dispus să tulbur apele, de aceea prefer retragerea. Poate e lașitate și asta e iar păcat, dar prefer retragerea în locul certurilor, conflictelor, duelelor. Și totuși retragerea permanentă nu e deloc soluția cea mai bună.

Dragi frați și surori care acum sunteți retrași din lucrare și biserică, cei care ați realizat prin asta o creștere a părtășiei cu Dumnezeu și o creștere a calității vieții spirituale, vă provoc la un moment de meditare. Știu că sunteți la un nivel pe care nu ați vrea să îl tulburați, poate aveți o ascensiune pe care nu ați vrea să o încetiniți, poate aveți un echilibru pe care nu ați vrea să îl tulburați dar totuși, trebuie să meditați dacă asta e totul. Știu dezavantajele și durerea singurătății și solitudinii, știu că prețul plătit de voi este mare și aveți parte mai degrabă de acuzare și arătare cu degetul pentru retragerea voastră. Știu durerea resimțită la vederea superficialității, nesimțirii, manipulării, minciunii, dualismului și altor păcate prezente așa de mult în viața celorlalți creștini. Știu și că o durere mare v-a trimis în această auto excludere, nu dragostea frățească v-a propulsat acolo.

Totuși… vă provoc să meditați dacă asta e totul… Oare se cade să rămânem izolați? Hai să nu punem în calcul durerea, pentru că e comparabilă în ambele situații dar hai să calculăm și impactul. Oare nu am putea prin prezența noastră să fim un factor pozitiv spre apropierea semenilor de Dumnezeu, spre dorința semenilor de a trăi sfânt? Oare prin jertfă nu am putea ajuta? Oare nu suntem chemați să invităm și să aplicăm jertfa făcând-o har pentru semeni?

Nu, nu vorbesc deloc despre o superioritate a retrașilor dacă asta vi se pare. Consider mai degrabă superiori pe cei ce trăiesc profunzimea relației cu Dumnezeu printre semenii lor. Mă refer la cei tentați spre retragere, spre auto excludere care ar putea contribui cu darurile lor la o mai bună funcționare a trupului.

Rămâne să ne analizăm fiecare și să decidem, sub călăuzirea Duhului Sfânt ce e de făcut. Forme de retragere sunt multe, de la neimplicare la nefrecventare, dar fiecare își cunoaște stadiul și e responsabil să acționeze în consecință.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

One Response

  1. nars 03/01/2018

Leave a Reply