Tipul ăla… îl știi… ăla, ciudat

Chiar așa, care ciudat sau ciudată din biserică îți vine în minte acum? O persoană cu dizabilități? Sau poate mai degrabă cineva cu un stil de viață mai neconform? Poate cineva care are „în cârcă” o faptă păcătoasă „severă”? Poate cineva care vorbește foarte puțin? Sau cineva care vine foarte rar? Nu știu, dar e clar că există oameni în biserici care sunt considerați ciudați, despre ei vreau să scriu azi, sau mai bine zis despre noi în relație cu ei.

Unul din păcatele mari ale credincioșilor este excluderea, păcate pe care nu îl vedem aproape deloc abordat în biserici, în predici sau discuții și despre care am găsit foarte puține resurse. Excepție face cartea care tocmai mi-a căzut în mână a lui Miroslav Volf – Excludere și îmbrățișare și pe care o recomand, insistent chiar, liderilor evanghelici.

Așadar, dacă la a eticheta oamenii în funcție de păcatul, aspectul, convingerile sau starea lor suntem buni, la a accepta oamenii cu diferențele lor nu mai stăm deloc așa bine. Biserica locală, ca să nu mă avânt spre spectrul larg al religiilor în ansamblu, este primitoare doar dacă te conformezi, te schimbi și ești ca cei de acolo. Dacă ești diferit, nu ești înghițit. În primul rând se cere conformare și mai apoi discutăm dacă te primim sau nu, iar dacă ne-ai fentat, și nu te conformezi, vei fi tipul ăla ciudat sau tipa aia ciudată.

Eu am făcut un experiment acum câțiva ani cu o persoană cu atracții homosexuale într-o biserică, experiment care a scandalizat pe cei ce au fost parte. Într-o biserică evanghelică am invitat unul din clienții mei de la consiliere cu atracții homosexuale, omul nu avusese nici un fel de relații sexuale de nici un fel până atunci pentru că voia să se păstreze curat și era dispus să accepte provocarea mea știind bine la ce se expune. L-am invitat o duminică și l-am provocat să dea o motivație la rugăciune. A fost foarte plăcut de biserica respectivă, pentru că era un iubitor de Dumnezeu și părtășia sa cu El era una care îl făcea să vorbească cu pasiune despre mântuire. La final toți i-au strâns mâna, l-au felicitat, i-au mulțumit pentru mesaj și l-au poftit iar pe la noi.

Duminica următoare discret i-am informat pe frați de lupta acelui tânăr, iar cealaltă l-am invitat iar. L-am provocat să aducă un îndemn de rugăciune din Scriptură dar atmosfera în biserică era cu totul alta. Oamenii erau ba ofensați, ba mânioși sau măcar blocați. Lângă el pe bancă nu a stat nimeni în acea duminică, iar la final biserica s-a golit aproape instant, până să fie nevoie de strângerile de mână de despărțire.

Poate părea un exemplu la extremă, dar cam așa s-ar întâmpla cu multe categorii de oameni. Am încercat ceva similar, doar mărturie nu provocare la rugăciune, cu un om consumator de droguri, rezultatul a fost aproape similar. Sunt convins că la fel e cu multe din păcatele oamenilor, alea pe care le considerăm noi inacceptabile. Oamenii care au lupte deci, cei care au nevoie de ajutor, de suport, de frățietate tocmai ei sunt excluși și îndepărtați.

Aveți idee cam câți exilați există în biserica voastră? Unii vin și trăiesc singurătatea pe o bancă mai retrasă în spate sau la balcon, alții nu mai vin deloc pentru că venirea le provoacă mare durere și excluderea îi ustură rău de tot. Dar vă provoc să faceți rapid o listă cu exilații bisericii, chiar dacă nu vorbim de un exil oficial, că există și din aceștia, ci de unul realizat prin acord comun, nonverbal, nedeclarat.

Vă spun câteva din situațiile cu care m-am confruntat la clienții mei, cauze de excludere neoficială dar reală: schizofrenia, homosexualitate, țigară, droguri, divorț, curvie, pornografie, etnie, violență, copii nepocăiți, handicap fizic. Sunt cazuri cu care am avut de a face la consiliere. Oameni excluși, deși în cele mai multe cazuri neoficial. Oameni care prin excludere ar trebuie „să se simtă” și să plece singuri. Oameni care au nevoie de afecțiune, integrare, apartenență și dragoste și care sunt împinși afară tocmai de singurii care ar putea să îi accepte și să îi primească. Dacă noi nu o facem, unde să poată găsi sprijin?

Noi am vrea biserici locale formate din oameni perfecți, cu care să ne fie cinste, să ne putem afișa în comunitate ca respectabili, vrednici de cinste, să avem impact și putere locală. Dar oare aste e menirea bisericii? Oare nu ar trebui să imităm caracterul Mântuitorului? Oare excluderea nu e un păcat mai mare decât cele pentru care excludem semenii? Nu pornește ea din mândrie, slavă deșartă și principii firești de conducere? Oare nu e greșit să ne dorim o biserică de elite?

O scurtă provocare: Alege de sărbători unul din ciudații bisericii sau una din ciudatele bisericii, un însingurat, apropie-te de acea persoană, conversează cu ea și află-i povestea. Așteaptă-te să fii respins/ă și la dificultăți de relaționare. Acea persoană e obișnuită să fie respinsă, apostrofată, mustrată, stigmatizată și deci nu îi va fi ușor să se deschidă. Dar fă totuși efortul acesta. Împrietenește-te cu un suflet exclus și vei descoperi oameni cu nevoie, vei descoperi locul în care îți poți exercita darurile spirituale, vei descoperi cum poate înflori și cum se poate integra un astfel de om. Măcar încearcă, te rog!

(Continuarea aici)

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Leave a Reply