Integrare sau apartenență

Una din preocupările mele de ceva vreme referitor la biserica locală este această dezbatere care în mintea mea e foarte aprinsă și încerc să nu „o scap pe afară”. Mă frământă profund și tulburător, uneori chiar simt revoltă în aceste gânduri pentru că nu putem trece ca biserici locale de stadiul de integrare spre cel de apartenență.

Astăzi citind o carte interesantă, care abordează puțin și această problemă încerc să scriu despre această zbatere lăuntrică în speranța că va fi poate util și altor persoane și de ce nu poate ar avea unii curaj să mă ajute cu argumente pertinente să înțeleg și să accept situația mai bine.

În mare procent, în cel mai mare procent, adunările sau bisericile locale îți cer/impun să te integrezi. În unele nici să asiști ca simplu spectator la slujbă nu îți este permis fără să îți ceară cineva să te integrezi.

Ce înseamnă integrarea?

Integrarea o definesc simplist acum ca fiind „conformarea din proprie inițiativă sau din constrângere valorilor și regulilor scrise sau nescrise ale unui grup cu scopul de a fi acceptat și sau apreciat de acel grup” . Integrarea nu o consider rea în sine deși încurcă tare apartenența, rea o consider stagnarea în integrare și lipsa evoluției. „Cu toții încercăm să ne integrăm, știind exact ce trebuie să facem pentru a cerși aprobarea și acceptarea celorlalți oameni. De pildă, știm ce haine trebuie să purtăm în diferite cercuri, ce subiecte de discuție să abordăm, cum să îi facem pe oameni să se simtă fericiți, ce subiecte să evităm şi cum să ne transformăm ca un cameleon în funcție de persoana cu care discutăm.” Spune Brené Brown în cartea sa Darurile imperfecțiunii iar dacă ar fi să vorbesc de adunări aș putea înșirui sute de practici care fac parte dintr-un astfel de tipar al integrării.

Ce înseamnă apartenența?

Tot simplist definesc deși merită un spațiu generos ambele concepte: „apartenența este acea dorință înnăscută, pusă în noi de Dumnezeu, de a face parte din ceva mai important decât noi chiar și în condițiile dezvăluirii sinelui nostru imperfect”. Biblic explicat e acel concept al trupului în care se accentuează funcționalitatea, unitatea, utilitatea și nu se insistă asupra perfecțiunii cărămizilor. Apartenența e atunci când chiar te simți parte din acel grup, când poți acolo să fii tu însuți fără a fi nevoie de improvizații ieftine și conformări inutile care fac parte din categoria minciunilor.

Realitatea este că apartenența depinde de grup dar și de persoana care vrea să se integreze acelui grup. Din păcate ea se realizează foarte rar și e înlocuită cu surogatul numit „integrare”. Grupul nu are nici o problemă cu tine dacă tu te integrezi, iar dacă nu o faci într-un capitol nu o faci în nici unul. Nu mai ai libertatea să te duci trudit și împovărat ca la Mântuitorul pentru că trebuie să te duci la un anumit nivel minim necesar.

Așa se face că oamenii simulează la greu, și eu am fost unul care am simulat mult. Am simulat râsul, plânsul, bucuria, rugăciunea, pocăința publică, slujirea și cam tot a fost afectat de dorința și pretenția de integrare. Și simularea mea nu a fost ca să ascund ceva ci pentru a ajunge la acea apartenență. Asta m-a transformat într-un activist religios perfect și am mers multă vreme în această stare și bănuiesc că intuiți că am fost și apreciat pentru asta. Problema mare era că nu realizam apartenența și eu aveam nevoie disperată de ea, era ca și cum consumam litri mulți de apă dar nu stâmpăram setea.

Inevitabilul s-a produs, am picat obosit lângă drum și atunci am putut vedea clar dacă e vorba de integrare sau de apartenență și am realizat negru pe alb că era vorba de integrare doar. Vina mi-o asum în totalitate dar vreau să atrag atenția celor ca mine că nu integrare ne trebuie ci apartenența. Dacă mergi la biserică de ani de zile și tot cu gura uscată te întorci, tot secătuit de puteri, tot gol e posibil să fii în situația mea: integrat deplin, dar nu simți că aparții.

Oare ce lipsește bisericilor locale ca să treacă de la cerința de a mă integra la oferirea apartenenței. Sigur că și individul e responsabil de realizarea apartenenței, dar când o organizație definită ca fiind trup, definită ca fiind locul apartenenței, impune integrare și nu trece de acolo mai departe avem o problemă de fond. Declarăm una și oferim alta și asta nu e deloc conform Scripturii.

Biserica locală trebuie să ofere acel mediu de apartenență, ea care se declară trup, asemenea Mântuitorului care spune „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” sau „viața voastră este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu” sau „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.”  Și multe alte pasaje în care se vorbește clar și explicit de apartenență.

Accept că sunt imperfect, accept și că adunarea locală e formată din oameni imperfecți, dar voi accepta cu greu sau deloc să persist în integrare și să nu obțin apartenența. Îmi doresc din toată inima pentru bisericile locale din România măcar să ajungă cât mai multe la a fi acel mediu în care oamenii să simtă că aparțin, să aibă confirmarea că dincolo de integrare se realizează apartenența la grup, la un grup mai important decât ei. Îmi doresc renunțarea la mentalitatea „dacă nu ești cu noi ești împotriva noastră”, îmi doresc renunțare la mentalitatea de club și îmi doresc renunțare la mentalitatea „dacă nu te integrezi e numai vina ta”. Doamne ajută!

 

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply