Răutatea sfinților

Una din zbaterile mari ale mele ca om atins de dragostea lui Dumnezeu este cea de a înlătura cât de mult răutatea din viața mea. Aș vrea dacă se poate să elimin tot deodată și să rămân pur și neprihănit. Uneori am avut impresia că sunt pe aproape, dar tocmai atunci când credeam că sunt la un nivel acceptabil și că nu ar mai fi mult până la reușită mi se mai dezvăluia din mine hâdă și urâtă altă rană împuțită a răutății și mă cuprindea dezamăgirea și sentimentul de zădărnicie. Ooo de câte ori am parcurs drumul acesta, că nu aș mai putea număra.

Din noi oamenii iese răutate mai mereu. Deși uneori ne putem considera mai „ne răi” decât unii la o observare atentă vom observa un fenomen ciudat. Cu cât renunțăm la mai multe răutăți cu atât descoperim forme mai canceroase, mai rezistente și mai urâte de răutate. Am fi de o infantilitate de condamnat dacă am crede vreodată că s-a evaporat răutatea din noi. Probabil și Pavel de acest gând era măcinat când strigă cu năduf pe el însuși „O nenorocitul de mine…”

Experiența mea puțină de viață mi-a confirmat că cel mai ușor e de luptat cu răutățile cele mai condamnate și cel mai greu e de luptat cu răutățile cele mai rafinate. Asta numesc eu răutatea sfinților, acea răutate care nu mai poate fi detectată ușor, care nu mai poate fi probată ușor, care nu mai poate fi lepădată ușor. E o formă canceroasă, nu mai e tumoră delimitată, e o boală lipită bine de om, cu imitarea structurii sale.

Dacă un om e zgârcit în forma brută, poate fi acuzat ușor și abordat. Dacă un om e mincinos și zice minciuni grosolane iar poate fi detectat și abordat. Dacă cineva e cuprins de pofta aia aproape animalică după un trup de femeie, după mâncare, după bunuri poate fi văzut ușor și poate fi acuzat destul de lesne. Dacă avem de a face cu un om cuprins de vicii de orice natură, iar nu avem probleme în al observa asta. Și aș putea da multe alte exemple de răutăți bazale, răutăți instinctuale, aproape de animalism. Acești oameni sunt de regulă cei mai judecați, condamnați, acuzați și plătesc într-un fel factura mare când vine vorba de răutatea oamenilor. Ca să exemplific mai clar mergem spre unele extreme cu cei care ucid, violează, bat, schingiuiesc, aruncă în aer. Ce oameni răi… comparându-te cu ei pari bun, poate chiar fără prihană.

Cred că răutatea de genul celei de mai sus e doar o parte a răutății din  lume, partea cu adevărat perfidă și greu de confruntat și combătut nu e la acești oameni care pot fi limitați la a revărsa răul în anumite condiții.

Ce facem cu răutatea din oamenii care se cred buni? Ce facem cu răutatea pe care aproape nu o poate condamna nimeni. Ce facem cu răutatea omului dezvoltat, cu cea omului religios, cu cea a omului evoluat spiritual? Da, pe de o parte o astfel de răutate e mai puțin violentă, mai puțin vizibilă, cu impact mai mic dar există și produce efecte iar victimele unei astfel de răutăți nici nu pot să se plângă, că nu pot defini ce le-a rănit.

Dacă mergem strict la domeniul credincioșilor acum această răutate a inimii poate avea forme foarte evlavioase, unele mai vizibile iar unele „sfinte” de-a dreptul. Sunt folosite imediat scuturi de versete în apărarea izbucnirilor unor astfel de răutăți „Urăsc adunarea celor ce fac răul şi nu stau împreună cu cei răi.” „Eu urăsc pe cei ce se lipesc de idoli deşerţi şi mă încred în Domnul.” , „Urăsc pe oamenii nehotărâţi, dar iubesc Legea Ta.”, „Să nu urăsc eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei.”

Desigur că nu te poate condamna nimeni pentru astfel de ură. Cine ar îndrăzni să condamne o ură așa de bine motivată biblic?  Ei bine, de la ceea ce exprima David, la ceea ce facem noi e ceva cale și de regulă folosim astfel de scuturi biblice ca să ne acoperim răutăți ale inimii în loc să le descoperim și să le abordăm. E mai lesne să pozăm în sfinți, e mai lesne să găsim anestezic pentru conștiința noastră, e mai lesne să ne motivăm izbucnirile de ură așa decât să recunoaștem.

Ce e „mica răutate” sau „răutatea sfinților”? E acea răutate în forma aproape perfectă. Când îți permiți să fii rău fără ca oamenii să te poată condamna, deși văd această răutate, când îți permiți să fii rău fără ca să fii condamnat de cuget, deși știi sigur că răutatea există.

Răutatea sfinților se revarsă spre alții zi de zi în valuri fără ca cineva să o poată identifica clar. Mai mult această răutate mică poate genera marea răutate. Unul rafinat va ști să se stăpânească și să arate cu succes răutatea din cel care a izbucnit de răutate. Nu e așa că mai avem copii de genul acesta care ei sunt sfințișori dar care îi provoacă pe ceilalți? Poate chiar noi am fost unii… și nu am încetat.

Nu știu dacă te faci vinovat de o astfel de răutate, eu descopăr etapă după etapă în mine forme tot mai fine și mai greu de lepădat. Sunt într-un proces de dezvelire permanentă a egoismului și răutății din mine iar Duhul Sfânt îmi descoperă parcă neîncetat ce trebuie să fac și îmi arată negru pe alb unde se ascunde răutatea. Nădăjduiesc că într-o zi voi fi ca El, pentru că îl voi vedea așa cum este.

Dragi sfinți care mai avem răutate, nu e nici o noutate că suntem așa, știm că inima e nespus de rea și înșelătoare dar hai să nu mai mascăm răutatea noastră în versete biblice sau în evlavie. Hai să ne cercetăm sincer în lumina pe care Duhul Sfânt o face și să ne recunoaștem răutatea, doar astfel vom putea să ne vindecăm.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

2 Comments

  1. Kerner Marinela 11/06/2017
  2. Iosif 23/06/2017

Leave a Reply