De ce ni se cere să stăruim în rugăciune?

În momentul în care am intrat în contact cu mai multe religii, au apărut multe întrebări privind încredințările altor oameni și mereu m-am întrebat dacă încredințările lor sau ale mele sunt cele corecte, dacă interpretarea lor sau a mea era cea corectă, dacă practicile lor erau corecte sau ale mele. Una din zonele în care se iscau întrebări era a rugăciunii, unde modul în care eu fusesem învățat, nu corespundea cu al celorlalți și erau câteva întrebări care mă frământau adesea și cea mai insistentă era: Nu e de ajuns să ne rugăm o dată cu credință, decât să repetăm la nesfârșit anumite cereri uneori obsesiv, disperat cu țipete și oboseală cum făceau alții?

Cu timpul aveam să aflu că la acea vreme eram doar un copil în credință și că eram departe de a înțelege matur chestiunea, dar întrebarea a rămas până nu de multă vreme, de ce ni se cere acea stăruință și dacă acea stăruință înseamnă ceea ce unii oameni înțeleg și legat se ea altele conexe. E Dumnezeu surd? Îi place să vadă omul perpelindu-se și milogindu-se? Are El plăcerea sadică să ne țină în șah și să nu răspundă? E nevoie de forme și ritual pentru a „prinde legătura cu El”? Care ar fi numărul de cereri per problemă care să aducă ascultare? Trebuie să strigi dar strigarea înseamnă țipăt omenesc? Cât de tare, câți decibeli? Iată întrebări pe care mi-ar plăcea să le detaliez individual dar sunt așa de multe că aș transforma blogul meu în unul tematic.

Dumnezeu ne cere să stăruim în rugăciune pentru a petrece mai mult timp cu El.

Prin experiența vieții știm că o problemă rezolvată înseamnă că ne vom depărta de Dumnezeu. Chiar dacă avem tendința să fim recunoscători, faptul că ne merge bine ne împinge la formalism, la mulțumiri seci și formale și deci la o îndepărtare de un Dumnezeu care nu ne mai este de folos întrucât problema a fost rezolvată. El însă, ar trebui să rămână acolo undeva, fiind pe fază, pregătit pentru următoarea rezolvare de probleme. Dumnezeu ne vrea aproape, ne vrea stăruitori pentru a avea părtășia, ne vrea insistenți, nu pentru că îi place disperarea noastră, că îi place să ne vadă zvârcolindu-ne ca viermii, ci pentru că știe că despărțiți de El nu putem face nimic. E spre binele nostru să ne țină lângă El. Deci o primă motivație, explicată sumar aici e cea legată de timpul pe care Dumnezeu îl vrea în comuniune cu noi. Din păcate prea adesea rugăciunile noastre din cauza formalismului nu realizează o comunicare cu Dumnezeu, ci o zbatere ineficientă și disperată a noastră în niște forme seci care ne încătușează.

Ni se cere să ne rugăm stăruitor pentru că nu avem tragere de inimă.

Încep ca Ion Creangă „nu știu alții cum sunt dar eu….” Eu mă trezesc adesea ne având chef să mă rog dacă nu am ceva care mă arde. Credeți-mă, vreau să fiu altfel dar adesea mă surprind lunecând în formă, rugându-mă formal și deci „făcându-mi o datorie”. Consider că trebuie să fac asta ca să fiu fairplay cu Dumnezeu, dar El nu are nevoie de rugăciune, nici o nevoie de rugăciunea mea ca să devin formal pentru a Îl satisface, eu am nevoie de rugăciune. Când picăm în formalism credem indirect că El are nevoie de asta și e fundamental greșit. Fiind fundamental greșit nu știu cât de corect este să ne mai rugăm în acele condiții.

Ni se cere să ne rugăm stăruitor pentru că așa primim putere.

Rugăciunea întotdeauna va însemna un canal prin care ne alimentăm cu putere spirituală. Asta o confirm eu din experiență și o declară mii sau milioane de oameni. Când stai în părtășie cu Dumnezeu te încarci cu putere și ne dorim asta nu? Moise când s-a întors din prezența lui Dumnezeu avea fața strălucitoare. Nu poți sta în prezența Sa și să rămâi neumplut de putere, decât doar dacă stai în forma protectoare. Formalismul îi va limita strașnic modul prin care Dumnezeu ar putea să toarne putere nu pentru că El este ineficient, ci pentru că ne ducem la rugăciune fără scop, fără drag, acri și de nevoie. Asta ne închide ca pe o țestoasă în carapacea ei, lipsindu-ne de expunerea la binecuvântare. Nu că Dumnezeu nu ar putea sparge amărâta ce cochilie, ci pentru că El ne dă libertatea de a „profita” sau nu de ceea ce ne poate oferi.

Ni se cere să ne rugăm stăruitor pentru a scăpa de carapacea formalismului.

Formalismul religios ne spune cum, când, cât și în unele cazuri unde, cu cine, cât de tare, ce și în ce poziție trebuie să spunem. Asta a făcut posibilă apariția cărților de rugăciuni și oamenii cred că anumite rugăciuni, mai ales dacă au fost făcute de unii oameni cu putere duhovnicească au o putere în ele. Ei bine, ele pot bine să aibă putere dar dacă sunt doar forme, vor fi simple carcase de plastic care au rolul de a ne împiedica să primim răspuns. Ele au fost rostite odată cu credință și din nevoia unor oameni duhovnicești și poate răspunsul a fost extraordinar dar pentru inițiatorii lor nu a fost formă, ci o izvorâre ai inimii înaintea lui Dumnezeu. Dar asta nu trebuie să ne încurajeze la repetare rugăciunii lor, ci la repetarea experienței și a revărsării similare înaintea Domnului. Poate unii s-au rugat pe burtă, asta totuși nu garantează răspunsul și pentru mine. Poate unii s-au rugat pe un vas scufundându-se și au fost scăpați, asta nu înseamnă că trebuie să caut o situație similară. Poate unii s-au rugat zbierând și au fost ascultați, asta nu înseamnă că toți trebuie să ne apucăm de zbierat. Fiecare e dator să vină așa cum este, fără forme de protecție înaintea Sa pentru a putea fi expus dragostei sale așa cum este.

Ni se cere să ne rugăm cu stăruință pentru că așa reflectăm supra vieții spirituale.

Umblați după lucrurile de sus e unul din îndemnurile Scripturii și trebuie să recunoaștem că mai mult umblăm după astea de aici. Rugăciunea neformală, ne legalistă înseamnă preocupare de lucrurile de sus. Timpul de rugăciune e unul în care omul comunică cu Dumnezeu, se reglează după voia Sa, ascultă indicațiile Sale. Timpul de rugăciune este o hrănire a omului spiritual, un antrenament al omului spiritual. El ar trebui să ne devină plăcere nu obligație pentru că atunci înseamnă că suntem cu adevărat preocupați de omul lăuntric care tânjește după Salvatorul și Eliberatorul.

Nu știu ce înțelegi tu prin însemnul de a stărui în rugăciune dar eu la concluziile acestea am ajuns și tare m-ar bucura dacă ai și alte idei frumoase să le completezi printr-un comentariu.

 

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Leave a Reply