Împăcarea – treabă grea

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele. Coloseni 3:19

Cei căsătoriţi cu siguranţă ştiu subiectul acesta bine şi eu la fel. Deşi nu mi-aş dori să îl cunosc, aş fi vrut ca în viaţă să nu îmi fi supărat soţia ca să trebuiască să mă împac, recunosc că a fost nevoie de împăcare. Nu zbierăm unul la altul, nu facem scandal dar supărări tot au fost aşa că a fost nevoie şi de împăcări.

Dacă ar fi căsnicia tot numai „lapte şi miere” ce bine ar fi, însă are şi doze considerabile de acreală şi necaz provenite mai ales din egoismele soţului şi ale soţiei. Uneori egoismul celor doi se ciocneşte frontal cauzând „avarii serioase” relaţiei. Puţine, foarte puţine dintre conflictele maritale sunt cele în care doar unul din parteneri e vinovat. De regulă ambii sunt tare vinovaţi şi se crează un fel de echilibru al tensiunii care e atât de bine fixat, încât e foarte greu ca unul din soţi să declanşeze „slujba împăcării”.

Am ajuns de destule ori în punctul în care să trebuiească să renunţ la „hachiţele” mele pentru binele relaţiei şi soţia mea la fel. Nu ştiu care a renunţat la mai multe şi nu vreau să fac un clasament ca să generez cumva „tensiune” 🙂 dar un lucru e foarte clar – căsătoria înseamnă renunţare, multă renunţare şi dezbrăcare de eu. Drama e că uneori e foarte greu de dezbrăcat costumul acesta şi după ce crezi că ai reuşit se pune înapoi pe tine aproape instantaneu.

Citește mai mult

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Poți primi zilnic noutățile
pe email

Abonează-te și vei fi automat anunțat când scriu o meditare nouă

Mulțumesc de încredere.

Ceva nu a mers.