Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine?

Una din marile piedici în calea înțelegerii Harului lui Dumnezeu este greșeala de a compara sau de măsura dragostea lui Dumnezeu cu modul nostru de a iubi. Oamenii nu pot să creadă (nici chiar cei din biserici) că Dumnezeu poate iubi necondiționat. De regulă nu concep o astfel de iubire pentru că nu încape în sistemul lor de măsurare, e mai mare mult decât ruleta lor.

Iubirea noastră omenească nu e chiar iubire dacă o comparăm cu originalul. Iubim pe cineva care merită câtuși de puțin și iubim mai tare pe cei ce merită mai mult. Excepțiile sunt rare sau apar la anumiți oameni odată cu trecerea vârstei și la oamenii care cresc spiritual în relația cu Dumnezeu.  

De regulă iubim pe cei ce merită, pe cei ce fac ceva pentru noi sau pentru alții, pe cei ce arată bine, pe cei ce vorbesc frumos, pe cei ce sunt manierați, pe cei ce sunt vedete, pe cei ce ne atrag într-un anume fel, pe cei față de care avem anumite datorii cum ar fi părinții și copiii, pe cei cu care avem relații de colegialitate sau vecinătate dat de regulă trebuie să aibă ceva merite că altfel nu putem să îi iubim.

Când spun oamenilor în consiliere că Dumnezeu îi iubește așa cum sunt și că El are problemă doar cu păcatul lor pur și simplu refuză o asemenea iubire. Ei se văd nevrednici de iubirea divină și se străduiesc mult să devină „iubibili”. Ar vrea să dea măcar câteva motive lui Dumnezeu să îi iubească și pe ei. Cei mai mulți, chiar convertiți fiind, spun: „Pe mine? Nu știi ce vorbești. Tu știi ce am făcut eu și cât? Tu realizezi că am trăit atâta vreme în păcat și acum tot în păcat sunt? Cum să mă iubească Dumnezeu?” Pur și simplu se măsoară cu standardele iubirii omenești și spun: Îmi pare rău, nu găsesc nimic vrednic de iubit!

Când vorbim de iubirea semenilor tot cam așa stau lucrurile întrucât standardul e dat de iubirea corectă de sine. „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Noi credem adesea că cei ce ne iubesc au ură pentru noi sau dispreț sau mândrei dar probleme cel mai adesea pleacă de la o proastă iubire de sine. Ei nu se iubesc pe ei înșiși suficient ca să ne arate nouă o iubire decentă. De aceea unde am familii în care soții își reproșează unul altuia lipsa iubirii îi învăț mai întâi să se respecte și să se iubească corect ei înșiși ca mai apoi să se poată iubi unul pe celălalt.

Dumnezeu e unic în univers deoarece ne iubește de dragul Său nu pentru meritele noastre. Ne iubește pentru că suntem creația Sa și pentru că în noi este măcar o umbră a slavei ce rea odată în grădină. E adevărat că păcatele noastre au anulat orice drept de a fi iubiți de Dumnezeu dar tot așa de adevărat este că Dumnezeu ne iubește nu pentru fapte ci pentru Fiul Său care a murit pentru noi. Dumnezeu se uită la Isus și vede un Sfânt iar noi, cei care ne punem nădejdea în El suntem văzuți tot așa datorită Lui. Merite… cine are merite vrednice de o iubire divină? Priviți la Iov, care începe să facă ceva calcule în acest sector și care nu iese la socoteală.

E adevărat că un copil de Dumnezeu nu trebuie să mai trăiască în păcat dar nici nu mai poate trăi acolo fără mustrare, disconfort, neplăcere: Ioan zice: Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuiește, pentru că sămânța Lui rămâne în el; și nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.

Iubirea Lui e eternă, completă, dăruitoare pentru că așa este El. Poate vom aprofunda teme mai mult în viitor.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply