Meci în biserica locală

Că nu îmi place fotbalul nu mai e o noutate pentru mulți. Nu îmi place și pace, nici să privesc, nici să joc, nici să urmăresc clasamente și scoruri.  Asta cred că mi se trage de la o logică a profesoarei de matematică din generală, doamna Ștefănescu, care zicea: „măi, nu înțeleg fotbalul acesta unde 22 de oameni fug după o minge și când o prind îi dau iar șuturi și mai fug o dată și iar și iar până îi ia amețeala.” Ei, de elev bun ce am fost logica asta s-a prins de mine se pare. Tentative de a juca fotbal am doar vreo 5 în toată viața una din ele fiind un răsunător eșec.

Trecând peste logica mea privitoare la fotbal, așa văd din păcate viața unei biserici legaliste și faptul că am întâlnit-o iar exprimată de McCallum mă face să o exprim. O mână de oameni alergând pe teren cu o disperată nevoie de odihnă și mii de oameni în tribune cu nevoie disperată să facă ceva mișcare. Situația asta face ca bisericile să aibă tot mai mult personal plătit iar membrii să fie tot mai pretențioși.

Vi se pare cunoscută asemănarea: Un fotbalist să rateze și să fie huiduit? Dar ca un slujitor să rateze sau să faulteze și să fie huiduit? Da, se aseamănă din păcate pentru că mergem la biserică cu atitudinea de spectatori care trebuie mulțumiți uitând că la meciuri unii vor pierde iar alții vor câștiga. Din acest considerent predicatorii aleg „să facă egal” ca să se supere cât mai puțin „susținătorii”. Ce rezultă din asta? Predici slabe calitativ, foarte mult spectacol și sentimentalisme iar creștere spirituală foarte puțină.

Sursa reală pentru situația asta este formalismul, concepția conform căreia contează mai mult instituția și programul bisericii decât slujirea membrilor în numele lui Hristos și zidirea unei adevărate comunități creștine dincolo de brand-uri și ziduri. Focalizarea pe formă face ca să se asemene situația cu cea de pe stadioane, puțini jucători extenuați, mulți spectatori plictisiți care pot ajunge și recalcitranți sau chiar bătăuși și distructivi. De ce? Pentru că forma e mai importantă decât esența. Vrem să fie organizare impecabilă și coregrafie deosebită și din cauza asta eliminăm amatorismele și vrem profesionalism, iar pentru asta fie angajăm personal fie capacităm la greu aruncând puținii slujitori în brațele extenuării și ale epuizării deprimante. (prin capacitare a se înțelege suplinirea altora dincolo de cazurile accidentale, făcând din asta un obicei, de exemplu în trupul bisericii ar însemna preluarea funcțiilor unui organ de către altul ducând la atrofierea organului cu pricina și la obosirea celui care capacitează)

Bătălia mare este între formă, care ține de legalism și dragoste care ține de har. Forma ne va de biserici locale impecabile, frumoase, dotate, colorate, tehnologizate și cu slujire profesionistă dar cu răceală, neimplicare și lipsă de pasiune. Pe de cealaltă parte, dragostea ne va da biserici imperfecte dar vii, pline de dragoste, funcționale și cel mai important biserici locale în care există creștere și la nivel de individ și la nivel de organizație. Se pare că deocamdată forma este prezentă în cele mai multe clădiri cu pretenție de biserici. Perfecțiune tot mai mare, implicare tot mai puțină, clădiri tot mai mari, membri tot mai slabi și mai puțini. E o situație dramatică dar nimic nu e scăpat de sub control. Oamenii căutători de Dumnezeu vor sluji în altă parte dacă structura rigidă a bisericilor locale nu le permite asta. Unii se vor complace așa, dar sunt si oameni care vor mai mult datorită faptului că sunt în creștere. Mie niciodată nu mi-a plăcut fotbalul și sunt slabe șanse să capăt dragoste pentru el și în această situație, măcar la nivel spiritual sunt mulți. Sunt oameni care au nevoie de mișcare și creștere iar biserica locală trebuie să creeze structuri de slujire capabile să implice oamenii nu doar structuri ce țin de forme.

Puține biserici românești am văzut (nu am vizitat prea multe) să pună accent pe echiparea membrilor pentru forme complexe de lucrare. Cele mai multe se focalizează pe forme standard, pe frecvența la biserică și donații în locul focalizării pe adevărata problemă a „credinței care lucrează în dragoste” ceea ce ar duce la creștere spirituală și implicare responsabilă a membrilor. Da, nu ar fi perfecțiunea unui stadion unde totul e impecabil, dar cine a zis că trebuie să fie stadion?

În occident se pare că urmarea legalismului și a accentului pus pe formă e mai vizibil decât la noi și anume retragerea membrilor din biserici și apariția multor grupuri de casă. La noi abia începe fenomenul și dacă nu vrem să învățăm din experiența altora se va ajunge la modelul lor, adică biserici goale în care e fain de intrat pentru a sta la răcoare și a te reculege pentru că e liniște, unde e bine de făcut nunți că arată bine, dar care duc lipsă de … oameni.

O provocare pentru tine, la care nu trebuie să îmi răspunzi mie ci ție. De ce mergi la biserică? Cât mergi din obligație? Cât mergi din dragoste? Te-ai caracteriza ca David care spunea: Mă bucur când mi se zice „Haidem la Casa Domnului!” sau mersul la biserică e un efort, o datorie care trebuie făcută un sacrificiu al cărui scop nu îl înțelegi exact? Nu uita, un  organism viu nu poate funcționa corect dacă unele organe lipsesc, pe când o formă poate exista independent de oameni. Cum e biserica în care mergi?

 

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

3 Comments

  1. victor802006 01/09/2016
  2. victor802006 01/09/2016

Leave a Reply