De ce „te bagi” în viața mea?

Scriam recent o serie de articole despre confruntare și necesitatea acesteia. Legat de aceasta, orice om care alege să confrunte, se „lovește” la un moment de întrebarea: „De ce te bagi în viața mea?” Această întrebare e adresată de cel confruntat dacă se simte amenințat, rușinat, descoperit și e întrebarea prin care spune de fapt „mă doare, nu știu ce trebuie să fac acum, îmi e rușine și ar fi bine să te gândești și la mine când mă confrunți”. Unii cred că e nesimțire pură sau obrăznicie, dar e mai degrabă o formă de apărare de durere. Oamenii, pentru a nu înfrunta durerea confruntării, ar prefera „să nu te bagi”.

Noi oamenii am vrea o viață spirituală calmă și liniștită. Ni s-a transmis și încă ni se transmite conceptul greșit că odată ce crezi, vine peste tine un confort și o relaxare a lucrurilor, vine o pace și o liniște a lui Dumnezeu care ia bătăliile și te liniștește. Ni se spune că odată întorși la Dumnezeu inima noastră va fi umplută de pace și oamenii se așteaptă ca acea pace să le guverneze viața. În realitate, credința e tulburătoare de-a dreptul și nu doar la convertire, ci pe tot parcursul ei. De fapt inima va fi tulburată mereu de credință. Dumnezeu ne va cerceta până și „rărunchii” odată ce devine stăpân al vieții noastre, deși noi greșit ne închipuim credința ca pe un fel de capitulare în fața dragostei lui Dumnezeu, ea de fapt este o bătălie care abia începe și greu, foarte greu acceptăm că El vrea să schimbe tot în noi, că vrea să facă renovare totală. Am vrea să Îi dăm acces cu porția dar El, face ce vrea cu ce e a Lui și asta ne tulbură teribil.

Deși am prefera un confort al capitulării Dumnezeu alege „să se bage” în toate cotloanele vieții noastre, chiar dacă noi am prefera să nu o facă, am prefera ca unele lucruri să rămână așa cum sunt că tot nu deranjează pe nimeni, am prefera ca unele cotloane măcar să fie totuși proprietatea noastră. El insistă să ia fiecare colțișor la analizat și „deranjat” și să nu lase lucrurile la locul în care noi le-am pus. El vrea să ne formeze după placul Său, chiar dacă noi am considera că e de ajuns „predarea” si frecventarea adunării cu tot ce ține de asta.

Noi „ne deranjăm” ne simțim ofensați și protestăm dacă cineva „se bagă în viața noastră” dar Dumnezeu o face insistent și destul de tulburător, mult mai tulburător decât ar putea să o facă orice semen care ne iubește sau care ne urăște. El vrea control total asupra vieții noastre, asupra trupului nostru, asupra reacțiilor, vorbelor, sentimentelor, relațiilor, încredințărilor și chiar a gândurilor noastre. De multe ori, când credem că e bine, El ne descoperă prin Duhul Sfânt că nu e bine. Mai mult El vrea să decidă până și ce mâncăm. Asta e chiar deranjant. Nici un capitol nu vrea să lase necucerit și e decis să ia totul în stăpânire. Ne confruntăm adesea cu ascultarea rugăciunilor pe care le cântăm cu gura până la urechi: „cu tot ce am eu sunt al Tău”.

Dumnezeu „se va băga” așa de mult în viața noastră încât vom ajunge nu doar să nu mai iubim lumea, ci chiar să o urâm. Vom ajunge nu doar să respectăm oamenii, ci să îi iubim. Vom ajunge nu „doar să intrăm în cer după ușă undeva” ci să fim încununați. Vom ajunge nu niște creștini oarecare, ci niște „lucrători împreună cu El”. Dragii mei, Dumnezeu va tulbura viața noastră pe tot parcursul ei, sa va preocupa de fiecare colțișor al ceea ce însemnăm noi, pe fiecare etaj, pe fiecare nivel, pe fiecare cameră sau cale de acces și va da peste cap rânduiala noastră și o va pune pe a Sa. El are dreptul pentru că noi am spus la un moment dat cu aceste cuvinte sau cu altele asemenea „mă predau, sunt al Tău” și El chiar ia în serios treaba asta. Cine vrea un creștinism confortabil, de duminică, calm, liniștit, cu zâmbete și flori va fi dezamăgit. Dacă totuși va insista să nu fie tulburat va pierde mari binecuvântări sau poate nu a lăsat niciodată pe Dumnezeu în inima sa.

Dumnezeu stă deoparte doar până e invitat înăuntru, dar dacă e invitat, nu poate altfel decât să „ne lucreze” pentru a căpăta chipul lui Hristos în noi. Acesta e standardul Său și vrea să ne ducă la o asemenea „înfățișare” și dacă cu Fiul Său a avut un parcurs pe care îl știm bine, oare pe noi ne va scuti? Nicidecum, vom fi lucrați cu dragoste și cu insistență până vom „arăta ca El”.

Dumnezeu vrea ca noi să devenim ca El, văzându-L așa cum este. Cu cât vrem să îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, cu atât vom deveni mai asemănători cu El, asta înseamnă să devenim mai puțin asemănători cu noi. El vrea ca „să pățim” ca Moise, care după ce a stat în prezența Sa, a venit jos de pe munte cu puțin din strălucirea Sa. El vrea să ne tulbure ca pe Moise în pustie și să ne trimită la lucrări ce ne par imposibile, vrea să ne tulbure ca pe Avraam cerându-ne să jertfim ceea ce iubim mai mult, vrea să ne tulbure ca pe Iona trimițându-ne în locurile în care nu vrem să mergem. Am crezut greșit multă vreme că a fi creștin e ușor, cald, comod și liniștitor dar am constatat că e tulburător. Totuși, Voia Sa să se facă, nu voia mea. Oricât de greu este, oricât de disconfortant și tulburător este, inima e plină de bucurie, că El lucrează, bocăne, strică și construiește.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.