Te iubesc de mă doare

Azi vreau să scriu câte puțin despre falsa iubire de oameni sau hai să zicem, despre infantila iubire de alții și despre modul în care o percepem noi, apropiații sau destinatarii iubirii noastre dar și despre cum punem în cârca religiei „nespusa iubire de semeni” pe care o avem. Dacă o să vă doară pe unii, e doar pentru că „mai întâi m-a durut pe mine inima de voi”.

Deci, noi spunem că îi iubim pe oameni și îi iubim așa de tare încât le vrem binele, un bine pe care fie ei nu îl cred bine sau în alte situații, un bine aprobat și validat doar de noi. Un bine pe care ei nu îl doresc ci pe care noi îl dorim pentru ei. Noi le vrem binele nostru pentru ei pentru că, așa lipsiți de respect suntem față de alții și așa iubitori de noi înșine suntem, și așa de puțin ne pasă de Dumnezeu, încât din acel bine pe care îl dorim noi pentru alții facem legea supremă a universului. Nici omul respectiv nu mai are loc să întoarcă, nici Dumnezeu nu mai are loc să spună ceva, pentru că noi am stabilit ce este bine și tot ce rămâne de făcut este ca acel om, oameni, să se conformeze iar Dumnezeu să parafeze.

Nu degeaba suntem avertizați de scriptură că „Inima este nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea” așa ne va păcăli încât vom crede că avem dreptate, vom crede că binele nostru e binele universal. Ne va transforma în punct de reper al moralității și ne vom simți îndreptățiți să cârmuim, dacă avem puterea, viețile multor oameni, sub pretextul iubirii. Uităm în schimb că noi, ca și apropiații noștri, cei pe care Biblia îi pune în categoria „semeni” și pe care ne poruncește să îi iubim, suntem infestați de păcat în trupul acesta. Credem greșit că dacă „ne-am pocăit odată” suntem apți și autorizați să aplicăm o lege a noastră peste cea a Dumnezeirii. Credem că noi suntem lăsați încă de Dumnezeu pe pământ ca să pocăim oameni și ne străduim să facem asta aplicând egoist  principiile Scripturii. Vrem ca voia noastră să se facă și o confundăm cu voia Lui, uneori nici confuzie nu e, că e intenție. Facem „activism religios” de pe urma căruia avem noi sau organizația noastră de câștigat.

„Mă doare inima pentru tine” sau „mă doare sufletul pentru el” sau „îmi pasă de tine” sunt afirmații de un egoism aproape pur, rafinat, așa de rafinat încât devine transparent și nu mai este vizibil de către ceilalți dacă este pus peste „voia Domnului”. Aceste afirmații vorbesc clar de durerea noastră proprie nu de celălalt. Ne dorim să nu mai suferim noi, să ne simțim noi bine, plăcut, confortabil. Nu? Ar fi dureros pentru noi să se strice rânduiala, pe părinți i-ar durea pe ei neascultarea sau neconformarea copiilor, pe soți i-ar durea nesupunerea soției, pe soții le-ar durea dependențele soților, pe pastori i-ar durea neconformarea membrilor bisericii, pe religioși îi doare că alții nu se pocăiesc. Toate aceste dureri sunt ale noastre, noi fugim de ele și credem că de fapt e o durere benefică, divină, credem că egoismul nostru poate fi îmbălsămat cu versete scripturale. În realitate, e egoism rafinat, dublu rafinat.

Oare cât iubim cu adevărat oamenii? Oare cât ne iubim cu adevărat soțiile, soții, copiii, cunoscuții, părinții, semenii? Oare văd ei în noi iubirea Hristică? Oare ceea ce numim noi iubire, nu e de fapt o insultă sau o lipsă grosolană de respect și dragoste? Oare putem numi iubire când ne batem copiii „pentru binele lor”? Oare putem numi iubire când „batem oamenii cu Biblia” pentru binele lor? Oare putem numi iubire „facă-se voia mea” în viața ta? Hm… cred că iubirea omenească e infestată, pângărită și păcătoasă și singura posibilitatea de a iubi divin este doar să curgă prin noi iubirea Sa. De la noi, orice iubire va curge spre alții va fi nu doar pătată și murdară, ci chiar otrăvitoare, paralizantă.

Să nu ne înșelăm, să nu numim iubire de alții iubirea de sine. Avem nevoie ca Dumnezeu să ne locuiască și să ne zdrobească orice generator de iubire omenească pentru a putea iubi ca El. Când iubești ca El, nu iei prizonier pe nimeni, nu bați pe nimeni, nu devii agresiv cu nimeni, nu ții în dependență pe nimeni. E acea iubirea care dă libertate, care nu leagă ci dă aripi iubitului. Când iubim ca El, iubim curat și pur. Când iubim noi cum știm și cum vrem noi, de fapt ne iubim pe noi înșine. Când iubim ca noi vrem să îi schimbăm după placul nostru pe ceilalți.

Doamne, învață-mă să iubesc!

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

2 Comments

  1. adrian 07/03/2016
  2. Teofil Gavril 07/03/2016

Leave a Reply