Una din cele mai dese „munci” în lucrarea de consiliere este aceea de a dezarma omul de scuze și stereotipuri care îl împiedică la acțiune. Consider că nu este nimeni așa de distrus, încât să nu mai poată face nimic, să nu mai poată face un pas, înainta un metru, gândi cinci minute sau să dea un telefon. Totuși, adesea vorbesc cu oameni care sunt convinși că, nereușita lor în viață se datorează locului în care s-au născut, părinților, familiei, școlii etc. Admit că acestea pot influenţa, unele din ele deloc neglijabile, dar niciuna din ele nu trebuie să ne închidă în neputință.
Unul din oamenii cu dependență de alcool venit la consiliere, încerca să își motiveze starea sa de neputință de a realiza ceva în viață și cumva, prin asta să îmi demonstreze cât de îndreptățit este să bea și că e mai degrabă vrednic de compasiune. „Stai să îți zice eu viața mea, să vezi cum rămâi mut și nu mai zici matale nimic. N-am cu ce mă, n-am cu ce…” și-a început clientul meu motivarea, trecând prin toate necazurile vieții, cu un dramatism demn de turnat filme. Poate spuneți că e un caz singular, dar nu este. Este mai la extreme și de aia mă folosesc de exemplul lui la început.
De câte ori tu nu ai spus la fel. Dacă aș avea aia sau aia, dacă mă nășteam în altă familie, dacă aveam alt bărbat, altă femeie, dacă aveam eu banii lui ăla, dacă eram și eu așa de deștept, dacă puteam și eu să fac afaceri… etc. De multe ori privim la alții și devenim melancolici. Ne vine gândul că ei au fost favorizați de Dumnezeu, de viață și că în aceeași situație, noi eram tot ca ei sau chiar mai sus.
Obiceiul acesta de a privi la ce au alții, de a îi analiza pe alții, mai ales în momentele lor de glorie este unul foarte riscant. Riscăm să paralizăm în nemulțumire, neputință și răzvrătire. Din momentul în care vin gânduri că celălalt a fost favorizat de Dumnezeu sau de viață, noi ne vom simți nedreptățiți și vom căuta, fie să ne răzbunăm, fie să rămânem inerți, scăldându-ne în balta împuțită a inacțiunii, bârfelii, cârtirii și invidiei. Obiceiul acesta trebuie să dispară din viața noastră. Pofta la ceea ce are altul, e incriminată și de Dumnezeu și vrea prin asta să ne ferească de inacțiune și paralizie.
Când vrei să faci ceva, când simți că e nevoie să faci ceva, nu te uita la alții, uită-te la tine și în tine. Nu pentru că ai avea vreo putere sau resursă mistică, pe care să o descoperi și să o folosești, ci pentru că în tine există suficiente resurse pentru a face lucrări mari. Fiecare om are astfel de resurse, resursele sale, pe care trebuie să le vadă și să învețe să le folosească, cu care poate face infinit mai mult, decât dacă ar lucra cu resursele altuia, chiar dacă ale sale par mai mici. Cu ce papuci alergi mai repede, cu adidașii tăi învechiți sau cu pantofii super lucioşi, ai cuiva pe care îl invidiezi. Cu ai tăi desigur, pentru că deja piciorul tău e obișnuit în ei, se poate folosi eficient de ei, chiar dacă nu arată grozav. Așa e și cu resursele. Nu le mai dori pe ale altora, ai în tine suficiente ca să reușești.
Nu ai cu ce? Ia mai gândește-te. Ce ți-ar lipsi? Așa e că punctul de pornire e greșit? Cum adică ce mi-ar lipsi? Păi depinde ce vreau să fac!
Înțelegi? Nu e nevoie să faci ce fac alții, tu faci ce poți face cu resursele de care dispui. Apropo, omul de care vă spuneam la început nu a ajuns patron ca fratele cutare, a ajuns sudor. Știa să sudeze, era un meseriaș extraordinar dar îngropat de invidia, născută de privitul la alții. Acum are de lucru cât nu poate duce, deși se plângea că el nu are cu ce. Am făcut o convenție și a mers. După ce i-am găsit o posibilă resursă în el, am folosit banii pe care i-a putut economisi de la alcool într-o anumită perioadă de timp și i-am cumpărat un aparat de sudură, cel mai ieftin de pe internet. Acum e aruncat undeva, are unul mult mai bun. Dar cu resurse puține, doar cu ceea ce avea, a putut porni. Nu a fost nevoie de o saltea de bani, ci de dorința de a păși înainte.
Poate nici tu nu ai ceea ce alții au, dar nici nu îți trebuie. Fă ce știi, pornește de unde știi tu, nu de unde vor alţii sau de unde visezi. Împlinirea visului e punctul final nu începutul. Dumnezeu îl trimite pe un om temător și fricos să se bată și îi spune „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai, şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?” Moise iar e unul care ezită să meargă unde este trimis și pune tot felul de scuze să nu devină mare și Dumnezeu insistă să meargă și face o lucrare extraordinară. Ilie ajunge să vadă mai mult puterea Izabelei decât a lui Dumnezeu și Dumnezeu îi arată ce se poate face. Ucenicii ajung să spună despre pâini și pești „ ce sunt astea la atâţia oameni?” și dacă „săpăm”, vom găsi multe situații în care oamenii au fost tentați să nu facă ceea ce trebuiau să facă, pentru că s-au uitat în afară și nu la ei și ce puteau ei să facă. Au ajuns chiar să se contrazică cu Dumnezeu.
Veți zice: bine, bine dar cu ei era Dumnezeu. Serios? Și cu tine de ce nu este? Sau de ce era cu ei și nu cu alții? Vezi, scornim repede scuze. Nu, nu te mai scuza. Măcar puțin poți face azi. Du-te cu puterea pe care o ai, nu mai căuta altceva. E vorba de acel „du-te”, puterea e la urma frazei. E nevoie de acțiune, de începere, de pornire. Aici e cheia, dacă te duci, vei găsi si resursele, doar să te duci cu gândul de a ajunge. Ce facem, ne împiedicăm și ne văităm sau luptăm?
Ce zici? Nu crezi că e timpul să îți vezi potențialul? E în tine, e pus acolo de Dumnezeu. Nu îl vei descoperi niciodată dacă nu îl folosești. El se va elibera pe măsură ce e nevoie de el. Nu îl vei avea teanc precum un credit de bancă pe care îl poți vedea. Ce? Ai un depozit cu toată apa pe care o vei consuma în viață? Nu, ea va veni la momentul în care ai nevoie! Ai fi tentat să risipești aiurea. Tu ai putere, ai resurse, ai capacități, du-te doar. Pornește. Hai, urnește-te din loc. Poți!
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.
Un copil de gradinita pentru care parintii platesc in jur de 1500 – 2000 de RON pe luna la gradinita particulara unde este inscris, cu tot felul de activitati predate in tot felul de metode moderne si care cand termina programul se urca in taxiul care il asteapta la scara, in comparatie cu un copil de gradinita pentru care parintii abia daca au bani sa ii cumpere un covrig in fiecare zi, si care merge, adesea, prin noroi si pe distante lungi, fiindca sta la tara, si care la gradinita se joaca cu niste jucarii de lemn de acum 100 de ani sau cu pietre si pamant, nu vor fi niciodata egali, sau tratati in mod egal. Nu au acelasi start, care trebuie (ar trebui) sa fie egal pentru toti, ca d-aia e START. Cand vor creste vor fi tratati tot diferit (in situatii in care ambii ar trebui sa fie tratati in mod egal), vor avea acces la alte informatii si orizonturi, de care celalalt habar nu are. Sau poate cel care acum pare defavorizat, va deprinde niste aptitudini de geniu si v-a primi premiul Nobel pentru Chimie, de exemplu, la 10 ani.
Liviu. E adevărat. Dar cine ne cere același rezultat la toți? Privește te rog în statistici și observă clar că geniile, super-deștepții, oamenii de inițiativă socială, nu au ieșit din bogați. Cei mai mulți dintre ei din sărăcie au venit.
Nu suntem egali și nici nu trebuie să fim. Ar fi lumea monotonă și plictisitoare. Nu, nu cred că asta trebuie să fie o piedică. Nu e vorba de ce vine din exterior ci de ce vine din interior.
Societatea in care traim ne cere sa fim egali. Daca nu te incadrezi sau nu esti competitiv, vei fi exclus sau te excluzi singur. Geniile sunt foarte putine; eu vreau sa vrobesc despre oamenii simpli, normali, obisnuiti. Despre ei am spus ca trebuie sa fie tratati egal in situatii egale. Mie mi se pare trist si nedrept faptul ca, de exemplu, la un interviu de angajare, cei care au studiile facute in strainatate sau chiar la scolii bine cotate din Romania, precum Liceul Waldorf sau International School of Bucharest, sunt deja priviti cu alti ochi fata de cei care au terminat o scoala la cucuiata din deal in Vaslui, chiar inainte ca acesti candidati sa isi dovedeasca potentialul prin ceea ce stiu sa faca practic cu manutele lor. Traim din nou o reinterpretare a regimului burghezo-mosieresc, iar versurile „Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravata cum se leagă, nodul…”, sunt mai actuale ca oricand. Ba da, ce vine din exterior ne influenteaza interiorul mai mult decat credem sau gandim noi. Ba da, trebuie sa fim egali si tratati egal, este un drept fundamental al fiecarui om. Poate ai vrut sa spui ca e bine sa fim diferiti?
Asta e trist, dar ce facem? Ne oprim? Abandonăm? Stăm pierduți fără speranță?
Ce facem? Da, ne oprim, abandonam lupta cu morile de vant din Romania si ne luam desaga si zburam spre alte zari. Sau, o varianta mai putin buna, pentru mine, e sa urmam tratamentul prescris de tine. Insa aici, un esec lamentabil are o probabilitate mai mare, si nu din cauza ta ca individ ci din cauza sistemului care este defect. Eu am ales sa plec acum mult timp. Sa lasam politicienii sa guverneze balariile de pe campiile patriei. Plecati, fugiti unde vedeti cu ochii, dar nu mai stati in Romania, va rog!
De ce să nu stăm în România, dacă în ţara noastră nu este război şi ne descurcăm bine şi legal aici? Numai pentru că alţii nu se descurcă? Cunosc o mulţime de oameni care trăiesc aici şi au salarii bune şi case frumoase. Desigur, depinde din ce mediu faci parte.
Societatea în care trăim nu ne cere să fi egali, ci competitivi şi mai buni decât ceilalţi într-un anumit domeniu. De aceea, este de aşteptat ca la un interviu de angajare CV-ul să fie determinant, dacă este vorba de o slujbă de răspundere şi bine plătită. La fel cum, pentru a fi angajat la o fermă sau cu ziua, este preferat ales un om de la ţară, fără studii, şi nu unul cu doctoratul la Babeș-Bolyai.
Liviu, absolventul de la Școala de la Cuculeții din deal, Vaslui, e normal să fie privit diferit. Toți știm ce profesori și ce nivel profesional au în general elevii acolo. Excepțiile sunt doar excepții. Când îți vine cineva de la o scoala unde nu treci de primul semestru decât dacă intradevar înveți și îți faci treaba, nu mai cauți aur ascuns prin mine părăsite. E un cerc vicios . Iar școlile profesionale, pentru oameni de rând, cam sunt pe cale de dispariție la noi. De ce, nu reusesc sa inteleg. Mai tarziu toți merg la facultate. Putem compara facultățile românești, atât de învechite ca materii și ca aparatură, cu cele străine? Cum să nu preferi un angajat care în ultimii 4-5 ani a învățat ceva chiar util? Cum să nu preferi un absolvent al unei școli unde mita ca să treci examenele nu există? Din nou, excepțiile sunt doar excepții. ?
Există opţiuni pentru toată lumea. La săpat şanţuri este foarte bun unul care a făcut şcoala la Oţânţoaia din Deal. Nicio slujbă nu e ruşinoasă, dacă îţi câştigi salariul în mod cinstit. Ca să fii angajat în sistemul bugetar pe un post pe care se dă examen naţional, din nou, nu contează renumele universităţii, ci numai ca studiile tale să fie recunoscute. În acest caz, eşti tu şi foaia de examen. Iar ca să fii selectat pentru un job bine plătit la o firmă privată, CV-ul este determinant. Mi se pare OK să fie aşa. Şi nu mi s-ar părea deloc în ordine ca un golan, care în liceu nu a făcut altceva decât să deranjeze orele şi să sfideze profesorii, să aibă aceleaşi oportunităţi la un job bine plătit precum un elev sârguincios şi disciplinat, de la un liceu de elită.
De fapt, deja are cu ce, dar nu este constient. A venit la consilier (increderea in actiunea proprie). Este primul lucru bun, pozitiv, demn de apreciat, pe care l-a scos, ca un as castigator, din maneca. Dorinta de a fi ajutat (increderea intr-un altul), dorinta de a depasi situatia (increderea ca se poate dezvolta, vindeca). Iata, trei lucruri bune, pozitive, demne de apreciere, pe care poate construi o alta identitate. Si mai sunt, dar, vor fi, incetul cu incetul constientizate, iar persoana aflata in suferinta va beneficia din plin de pe urma lor, in colaborare cu terapeutul.