Să desăvârșească prin suferință

De fiecare dată când sufăr, și nu de puține ori se întâmplă asta, mă gândesc la motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit totuși suferința în viața oamenilor și mai ales a credincioșilor, a celor pe care El îi numește fii și fiice. De ce, un Dumnezeu Atotputernic, îngăduie încă în viața copiilor Săi, suferința, deși i-ar fi foarte ușor să o elimine? De ce sunt momente în care suferința e așa intensă, de ajungem să zicem ca Iov: ”mai bine nu mă nășteam”, iar Dumnezeu totuși să o îngăduie?

Nu aș putea spune că fiecare clipă a vieții mele e plină de suferință intensă, cum avea parete Iov în acel segment de viață în are a fost încercat, dar consider viața mea de credință una plină de suferință. Că are urcușuri și coborâșuri intensitatea suferinței e real, dar per ansamblu, viaţa de pe acest pământ este și va rămâne plină de suferință și Scriptura confirmă asta. În consecință, ca oricare alt muritor, mă întreb adesea: De ce e nevoie de suferință?

Unul din versetele cu impact mare la acest capitol este acesta: ”Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care Sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor.” Face referire la Domnul Isus Hristos, care a fost desăvârșit prin suferință. Nu intru în dispute teologice sau doctrinare, are cine face asta, dar încerc să gândesc pe baza acestui verset incidența suferinței în viața mea, ca și copil de Dumnezeu.

Unul din lucrurile certe este că nu îmi place suferința. Adesea discut cu soția mea, Ana, pe tema aceasta și cred că nici ei nu prea îi place, dar care ar fi omul căruia să îi placă așa de mult? Există și persoane cărora le place măcar până la un anumit nivel să sufere, dar, din câte știu, nu sunt considerate normale. Deci suferință este, plăcere pentru ea nu și asta în viața fiecăruia, mai mult sau mai puțin. Nu ne ocolește pe niciunul, se pare că e o prezență obligatorie în viața copiilor lui Dumnezeu, chiar dacă azi mi se pare că sufăr eu cel mai mult, mâine voi constata că altul suferă intens sau voi afla de alții care au suferit odată cu mine.

De ce Dumnezeu a găsit cu cale să desăvârșească prin suferință? De ce Domnul Isus Hristos a fost desăvârșit tot așa, deși s-a rugat Tatălui să fie îndepărtat paharul, dacă se poate? De ce dor așa de tare cuvintele, acțiunile, parcursul vieții?

Meditând cu Ana la aspectul acesta mi-a ”dat un pont”. Suferința e singura cale spre progres. Afirmație cu care sunt total de acord. Fără suferință nu evoluăm, nu avem cum. Ca să urci de la un nivel la altul e nevoie de suferință mai mică sau mai mare, depinde de cât de îndepărtate sunt cele două puncte și cât antrenament există. De exemplu: Sunt la munte, ca cota 2000 și vreau să ajung la cota 2500, am de depus un efort, respectiv de suportat o durere de câteva ore probabil, mai ales că nu urc pe o scară, ci trebuie să caut un alt vârf spre care să merg. E un efort. Dacă în schimb sunt acasă la Mediaș și vreau să ajung la cota 2500, efortul este considerabil mai mare și durerea, în consecință, va fi mai mare. Cu alte cuvinte, progresul pe care vreau să îl fac, se plătește cu o oarecare durere. Durerea aceasta nu e la fel pentru toți oamenii în aceeași situație. Una e să merg eu la cota 2500 și alta e să meargă un salvamontist. La capitolul acesta e avantajat datorită antrenamentului, dar pentru a căpăta acest antrenament, a suportat în trecut o cantitate de durere.

Așadar, durerea e o constantă a celor ce vor să evolueze. Fără durere nu există evoluție, deci, nici desăvârșire. E o logică a mea, de amator. Cine fuge de suferință e condamnat la mediocritate, la a rămâne nedezvoltat. Degeaba vrea un alergător să câștige medalia, dacă nu suportă durerea antrenamentelor și a exercițiilor îndelungate și extenuante. Nu va putea să ajungă să performeze. Dacă fuge de durere, fuge de medalie sau de premiu. Hmmm… nu e roză concluzia spre care mă îndrept…

Scriptura ne îndeamnă ”Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus” la cel care a fost desăvârșit prin suferință, la cel care ne este destinație finală, la cel care a suferit mai mult decât oricine. De ce? Pentru că El e nivelul la care trebuie să ajungem, El e ținta spre care mergem, El e premiul pe care îl căpătăm, în consecință, cine vrea să evolueze până acolo, va suporta durere. Noi, în călătoria asta pe pământ, ne pregătim pentru un altfel de trai, Dumnezeu ne desăvârșește. Chiar dacă am vrea să nu suferim, Dumnezeu nu ne ascultă pentru că ne vrea pregătiți pentru clipa întâlnirii cu El. Vrem sus, vrem cerul, vrem pe Isus, vrem eternitatea, trebuie să ne prefacem prin înnoirea minții, adică să ne pregătim. Vrem medalia, vrem premiul alegării cerești, vrem cununi, vrem răsplăți, atunci e nevoie de antrenament, deci de durere.

Da, mă doare adesea, și acum mă doare tare și mă rugam lui Dumnezeu să mă mai scutească, să mai pună pauză, dar e singura cale de desăvârșire. Va trebui ca și eu și cei dragi mie să suferim. Cel mai probabil va trebui ca și tu și cei dragi ţie să suferiți în vreme ce oamenii din jur vă vor considera ciudați, chiar și cei din biserică. Totul e pentru că ”vom fi ca El”. Totul e pentru evoluție. Putem să cerem ”scutire”, e mai liniștită viața fără suferință, dar să nu ne așteptăm la evoluție. Riscul celălalt este să suferim degeaba: chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars și nu aș avea dragoste, nu îmi folosește la nimic. Nu e totul să suferim, totul e să ascultăm.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

3 Comments

  1. szromulus 24/06/2015
  2. pety 25/06/2015
  3. patrick 03/07/2015

Leave a Reply