Orașul – pactul voit cu stresul

Joi, am ajuns cu 5 minute mai devreme la grădiniţă, să îmi iau copilul. Ușa se descuie exact la ora 3, abaterea e de câteva secunde cel mult, așa că am rămas în mașină și priveam cele ce se întâmplau pe lângă mine. Am găsit în cele cinci minute, argumente pentru scrierea de azi și pentru încă câteva. Oamenii sunt foarte, foarte stresaţi, agitați, grăbiți și parcă renunță la umanitate din ce în ce mai mult.

Vedem adesea oameni încordați, puși pe ceartă. Alții sunt stresaţi pur și simplu, deși se străduiesc să fie și să pară în regulă. Alții sunt speriați profund, dar inconștient și dacă privim în mediul acesta al orașelor rar vom vedea oameni care să emane pace și liniște ”by default”. Cei mai mulți, marea majoritate, sunt ca într-o cușcă. De fapt, suntem în cuști, ceva mai mari, e drept, dar suntem în cuști. Cuştile astea au ”zăbrele” invizibile, dar foarte puternice și nu ne lasă să fim oameni. E cumva prețul pe care îl plătim pentru confort, pentru tehnologie, pentru curățenie și altele.

Nu ne obligă nimeni să stăm în orașe, dar alegem asta pentru anumite avantaje pe care le considerăm importante iar prețul este pe măsură. Betonul a devenit mediul nostru, iar sticla îl mai lustruiește puțin. E un mediu stresant pentru noi, întrucât nu seamănă cu mediul inițial. Omul a fost creat să locuiască în grădină, în natură, în contact permanent cu natura, viața, ființele, plantele. Omul a fost creat să respire aer curat, să vadă până hăt departe în zare, să alerge, să se miște să trăiască. Din păcate puține din acestea se mai întâmplă la orașe. Să nu credeți că ”la țară” nu se poate întâmpla, ba da, putem merge cu cușca după noi că am devenit dependenți de ea.

Personal am ajuns să repet ca înțeleptul Solomon: ”O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?” Muncim pentru ce nu satură, trudim pentru ce nu avem timp să gustăm, ne facem confort cu mare trudă, dar nu avem cum să ne bucurăm în el, la început din cauza timpului investit în crearea lui, apoi din cauza bolii ivite din excesele făcute. Câștigăm mult și cheltuim tot atât. Nu avem timp de relații, nu avem timp de soți și soții și tot înțeleptul Solomon spunea că ” Gustă viaţa cu nevasta pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşerte pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.” Nici să ne mai bucurăm de ce avem voie nu mai avem timp. Habar nu avem să mai iubim pentru că nu avem timp de investit în ”prostii” din astea. Facem sex pornografic, contactless, deși suntem creștini, pentru că nu avem timp sau energie de investit mai mult. Când mor oamenii au preponderent aceleași păreri de rău și în top e părerea de rău că nu a trăit viața, părerea de rău pentru relațiile slabe sau inexistente și părerea de rău pentru ce puteau face pentru alții și nu pentru ei. Oare așa să mor și eu?

Da, se pare că Solomon chiar a fost extraordinar de înțelept, totul e o mare deșertăciune. Facem tot ce nu e vital necesar, iar ce e foarte important, lăsăm să facem când om fi la pensie, iar atunci nu mai putem, nu mai vrem, nu mai apucăm. Ce aiuriți putem fi… Statul în cușcă ne-a limitat perspectiva la aici și acum, deși ne pretindem noi doritori de cer. Habar nu avem să mai privim în sus. Declarăm că vrem cerul, dar ne sperie îngrozitor perspectiva de a muri. Câți dintre noi ne-am uitat în ultima lună în sus, spre cer și să vedem acolo speranța și bucuria noastră? Nici nu mai ridicăm capul din pământ, iar dacă îl ridicăm, vedem preponderent beton și îl lăsăm jos.

Nu mai știm să ne ”citim” copiii, dar avem pretenții de mari părinți. Nu mai știm să ne ”citim” nevasta, dar avem pretenții de bărbați destoinici, femeile nu mai știu să ”citească” soții, dar se pretind femei evlavioase. Suntem prizonieri într-o cușcă de sticlă și beton din care putem ieși, dar nu mai vrem. Nu vrem să pierdem confortul, nu vrem să pierdem dotările și utilităţile, ne sperie gândul să avem mai puține, ne sperie gândul că ar trebui să ne spălăm ”păpucii” de noroi. Preferăm să stăm în cuşcă, iar orașele sunt mediile în care putem fi cu toții conectați și coordonați.

Ne pretindem liberi, dar habar nu avem ce e aia libertate. Nici nu mai știm ce gust are. Ia să ieșim o lună de concediu în cel mai îndepărtat sătuc, unde nu avem nimic decât acoperiș și vom vedea că începem să trăim. Toate mecanismele puse de Dumnezeu în noi se vor trezi din amorțeală. Va trebui să căutăm noi hrană nu să o așteptăm de la alții pe bani, va trebui să ne păzim noi, nu să ne bazăm pe poliție, va trebui să trăim pur și simplu pentru noi nu pentru sisteme. Ei…. dar asta e greu. Nu mai vrem. Nu considerăm că merită plătit prețul într-o societate care face toate astea în locul nostru. Suntem bolnavi de robie și nu vrem a ieși din Egipt unde avem pâine și usturoi. Preferăm robia.

Da, e blestemul orașelor despre care scriam data trecută. E un blestem al marilor metropole, un lucru împotriva căruia Dumnezeu a intervenit ca să le facă un bine oamenilor, dar noi avem o fixație, o pasiune pentru ele, la fel cum o femeie abuzată face o fixație pentru soțul ei alcoolic și abuziv creându-se relația de codependență. Nu, nu sunt deloc un critic al vostru, ci al meu. Nu cred că poate cineva să dea lecții la acest capitol înainte de a ieși complet afară din sistem, iar eu nu sunt acela. Doar am tras un semnal de alarmă pentru a ne mai trezi nițel. Eu sunt pus pe gânduri și zdruncinat puternic.

 stresul vietii la oras

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

One Response

  1. Liviu Gheorghe 07/03/2015

Leave a Reply