Împacă-te cu tine (II)

Când purtăm o mască, când ne ascundem de oameni, când fugim de ceilalţi sau de Dumnezeu, de fapt căutăm să ne ascundem de noi. În realitate, fuga şi ascunderea de alţii, de puţine ori e întemeiată. De puţine ori, ceilalţi, au capacitatea să ne facă rău, atât de rău încât să ne ascundem. În realitate e o ascundere de noi înşine. Discuţiile sensibile, criticile, ironiile altora ne expun şi ne vedem cum suntem în realitate, iar dacă nu ne place ce descoperim, vom căuta ca pe viitor să ne ascundem. Pe măsură ce ne cunoaştem tot mai bine şi ne împăcăm cu noi, nu mai simţim nevoia de ascundere.

Omul modern, trăieşte un paradox, beneficiază de rezultatele cercetărilor extraordinare în ceea ce priveşte psihologia şi sociologia, însă în loc să se cunoască tot mai bine şi să se împace cu el, parcă e speriat de ce descoperă şi fuge tot mai tare de el însuşi. La fel cum telefonia mobilă a fost creată pentru a înlesni contactul unii cu ceilalţi, dar acum, când avem minute nelimitate, sunăm mai puţin ca atunci când eram limitaţi.

Înainte omul era capabil să stea doar el cu el. Mergea la sapă, la pădure, în gospodărie, fără nici un „device” electronic.  Nu îi cânta radioul sau televizorul non-stop în urechi. Avea timp să gândească, să se întâlnească cu el. Astăzi îl apucă depresia, dacă nu are vreun însoţitor electronic. Totul din dorinţa, de a nu rămâne el cu el însuşi. Se teme de el într-un fel. Îţi recomand un exerciţiu simplu ca să mă înţelegi. Încearcă să te uiţi în ochii tăi folosind o oglindă, măcar două minute şi fără să fie vreun radio sau televizor pornit în cameră. Doar tu cu tine în linişte. Cei mai mulţi vă veţi simţi tulburaţi.

Vestea bună este că, ne putem împăca cu noi. De fapt, multe religii omeneşti se străduiesc să îi înveţe pe discipolii lor asta. Yoga este un exemplu de strădanie în acest sens şi mai sunt multe. Eşecul acestor metode este accentul pe om sau focalizarea pe om, ca şi cum în noi ar sta capacitatea de a ne salva singuri. Oricât de optimist aş fi, am experimentat că „în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Ciudat este că, nici măcar să mă iubesc şi să mă apreciez pe mine însumi nu sunt în stare fără Dumnezeu. De aceea consider că, o împăcare cu noi înşine trebuie să aibă ca punct de plecare, împăcarea cu Dumnezeu şi nu capacitatea mea. Aşadar primul şi pasul decisiv este predarea vieţii în mâna lui Dumnezeu. Abia după asta putem să acţionăm în vederea găsirii noastre şi a împăcării.

Nu voi insista pe etapa împăcării cu Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus Mântuitorul în acest articol, pentru că face obiectul unui alt articol şi în scrierile mele deja am abordat subiectul. Trec peste etapa asta, nu pentru că nu este importantă, ci pentru că e discutată deja în multe din meditările anterioare. Vreau să vorbesc de necesitatea regăsirii noastre şi a împăcării. Ce putem face pentru a ne împăca cu noi după împăcarea cu Dumnezeu?

  • Trebuie să ne dăm timp de calitate. Fără să investim timp nu ne vom găsi şi împăca niciodată. Ne putem ascunde în religie, în muncă, în alţi oameni, în dependenţe şi e greu de scotocit acolo. Trebuie să ne acordăm timp urgent, ca atunci când se pierde un copil şi toate lucrurile devin secundare ca interes. Timpul e o componentă esenţială şi fără acordarea de timp, vorbim degeaba. Celelalte din listă depind de timpul pe care ni-l acordăm şi nu sunt puse într-o ordine anume.
  • Trebuie să stăm singuri cu noi. E jenant uneori, e greu alte ori, dacă te mai uiţi şi în oglindă de unul singur ţi se va părea prostesc, însă cu alţii în jur, cu tv, radio, internet pornite şansele scad considerabil. Când ai stat ultima dată singur, singur, doar tu şi atât. Liniştea uneori devine dureroasă şi atunci dai nas în nas cu tine.
  • Trebuie să ne reconectăm cu natura. Aici nu vorbesc despre vreo magie sau mai ştiu eu ce curent new age, ci despre întoarcerea în mediul natural. Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a pus în grădină, nu în biroul de sticlă de la etajul zece. Pentru a ne observa, găsi şi împăca este important să ne ducem în natură. Un concediu la ţară, undeva într-un sat uitat de lume, de unul singur poate face adevărate minuni.
  • Trebuie să dezvoltăm şi să investim în relaţia cu Dumnezeu. Cu cât ne ocupăm mai mult de suflet, cu atât ne vom maturiza spiritual şi psihic. Cu cât vom înţelege voia lui Dumnezeu mai bine, cu atât ne vom înţelege, rostul, rolul şi chemarea mai bine şi ne vom integra în viaţa noastră împăcaţi.
  • Trebuie să citim. Pentru omul modern nu mai este o  problemă să citească, găsim materiale multe, poate prea multe şi am putea beneficia de pe urma scrierilor bune dacă vom investi timp pentru asta.
  • Cultivarea relaţiilor interumane reale. Adică reducem cantitatea de socializare virtuală şi o mărim pe cea de socializare reală. Ţinem televizorul şi calculatorul mai puţin deschise, ne mai deconectăm de la net, mai renunţăm la facebook şi comasăm acel timp relaţiilor de familie şi celor sociale.
  • Căutăm să ne înţelegem. De regulă evităm asta pentru că nu ne e tocmai la îndemână. De regulă fugim de noi, dar împăcarea cu noi înşine nu se poate realiza aşa. E nevoie „să fim bărbate”, să ne privim în ochi şi să ne acceptăm cu bune şi cu rele (pe care ulterior le putem perfecta).

Cred că din aceste două scrieri, cea de ieri şi asta de azi, se poate schiţa o carte deja. E mult de scris şi nevoia împăcării cu noi înşine e mare. De ea depinde şi bunăstarea noastră psihică şi spirituală, dar şi împlinirea menirii pe care Dumnezeu ne-a dat-o pe pământul acesta. Un lucru îl ştiu bine. Un om împăcat cu Dumnezeu şi cu sine însuşi e un om de mare valoare, un om echilibrat şi puternic. Eu deja sunt în călătorie înspre acolo.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Leave a Reply