Împacă-te cu tine (I)

Nu vreau nicidecum, prin această provocare, să scot vreo teologie nouă, nici măcar să nuanţez în vreun fel necesitatea împăcării omului cu Dumnezeu. Vreau doar să atrag atenţia asupra necesităţii găsirii armoniei interioare şi a păcii lăuntrice, a celor care se declară copii ai lui Dumnezeu. Din păcate, văd adesea multă tulburare interioară, care răzbate in exterior, la oameni care ar trebui să fie stăpâniţi de pacea lui Dumnezeu şi e trist. Tristeţea vine când îmi dau seama că Dumnezeu ne cheamă la o relaţie cu El, care să ne confere linişte şi pace lăuntrică, aspecte care ne-ar face tare bine, iar noi nu le dobândim.

Chemarea pe care Dumnezeu ne-o face, este la acceptarea jertfei Domnului Isus Hristos, acceptare menită să ne dea pace cu divinitatea. Pacea aceasta e cel mai de preţ avut şi cea mai de preţ realizare a omului, cât trăieşte pe pământ şi ea, pacea aceasta, ar trebui să se propage, încet, încet în toate capitolele vieţii. Cât de repede ne stăpâneşte viaţa, depinde doar de capacitatea noastră de maturizare şi sfinţire.

Un lucru îl ştiu sigur, este mare nevoie, ca după ce ne-am împăcat cu Dumnezeu prin meritele Mântuitorului, să ne împăcăm şi cu noi înşine. Este minunat când întâlneşti oameni împăcaţi cu ei. Aceştia degajă pace, bunătate, mulţumire, armonie. Ei sunt prezenţe plăcute, indiferent de bunurile materiale deţinute, indiferent de statutul social avut sau de frumuseţea fizică.

De multe ori ne trezim fugind de noi înşine şi fuga aceasta, poate îmbrăca multe forme. Una din ele, cea mai „sfântă” este tocmai fuga în religie şi biserică. În acest fel oamenii devin activişti religioşi şi unii ajung până la fanatism, din dorinţa de a fugi de ei. Aleg să aplice eronat Scriptura, susţinând că ei nu ar trebui să se mai vadă ca indivizi, ci doar biserica sau doar Hristos, ori Scriptura nu ne desfiinţează pe noi ca indivizi ci doreşte ca noi, să Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră şi pe semeni ca pe noi înşine. Fără o părere bună şi echilibrată despre noi înşine, nu putem împlini poruncile Scripturii. Nu să te desfiinţezi şi să te minimizezi pe tine e act de maturitate spirituală, ci să te vezi cum eşti în realitate şi să te accepţi. Doar în acest fel Dumnezeu este iubit cu adevărat şi semenii sunt iubiţi mai mult.

Oamenii mai fug de ei înşişi în muncă şi asta îi face să se identifice prin banii sau bunurile muncite de ei. În unele cazuri, oamenii foarte apreciaţi pentru realizările lor, ar trebui să se cerceteze să descopere dacă nu cumva munca este un mod de a fugi de ei înşişi. Când vrei să te ascunzi de tine, munca e un loc perfect pentru asta, aproape la fel de perfect ca şi religia. Nimeni nu te condamnă, nimeni nu te acuză, ba chiar mai primeşti şi laude. Asta e foarte riscant pentru că îţi poate da impresia că eşti într-o poziţie corectă, când de fapt nu eşti şi drama va începe de îndată ce nu vei mai fi capabil să munceşti tot aşa de mult.

Oamenii fug de ei înşişi în relaţii de dependenţă cu alte persoane. Trăirea în umbra soţului sau în umbra soţiei e un exemplu. Multe relaţii de căsnicie sunt dezechilibrate la acest capitol. Este mult mai comod să devii sluga soţului sau a soţiei, să îi laşi lui/ei partea de decizie şi în felul acesta să fii absolvit de vină. E mult mai comod să laşi pe altul să decidă, chiar dacă acesta greşeşte, dar măcar nu mai ai de a face cu tine. Ne aflăm în aceeaşi situaţie de mai sus mai ales dacă vorbim de soţii care sunt dependente de soţii lor. Pot să dobândească uşor apreciere pentru „supunerea” lor dar drama începe când celălalt nu mai poate.

Oamenii fug de ei înşişi în tot felul de dependenţe. Pornografie, alcoolul, drogurile, lăcomia şi multe altele pot fi un loc de ascundere de propria persoană. Un loc mai condamnat decât cele de mai sus, dar care reflectă aceeaşi realitate. Omul nu se poate împăca cu sine şi caută să fugă de realitatea asta, caută să uite de realitatea asta, caută să îşi adoarmă conştiinţa.

Mai sunt multe „cotloane” bune sau mai puţin bune, în care ne putem ascunde de noi înşine. Şi avem capacitatea să creăm ascunzători perfecte pentru asta, care nu sunt deloc standardizate şi din care alţii nu ne pot scoate afară nicidecum. Camuflajul nostru acolo poate să fie aproape perfect, detectabil doar de Dumnezeu, totuşi, nimic nu se compară cu pacea şi liniştea personală şi împăcarea cu noi înşine, devine un aspect crucial după împăcarea cu Dumnezeu pentru a beneficia de o viaţă binecuvântată pe pământul acesta. Continuăm mâine pentru că astăzi doar am făcut o radiografie scurtă. Cum putem să ne împăcăm cu noi înşine de fapt? Cum putem renunţa la ascunzători şi măşti?

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

No Responses

Leave a Reply