Capacitatea omului de a face bine

Scriam ieri, despre impresionanta capacitate a oamenilor, de a face răul, dar astăzi, la meditarea cu numărul 600 pe care o scriu pe acest blog, vreau să scriu despre bucuria, satisfacţia şi beneficiile pe care le experimentează omul care alege să facă binele.

De când suntem născuţi, noi oamenii suntem egoişti şi acţionăm instinctual în toate domeniile vieţii şi instinctele, toate, au de a face cu egoismul. Aici ne asemănăm mult cu animalele, care instinctual se luptă să mănânce şi nu au interes să le lase pe celelalte, să se reproducă şi nicidecum nu respectă partenerul celuilalt, să fugă de pericol pentru a trăi, ca să se păzească şi alte şi alte instincte. Ori noi oamenii avem o altă menire, o altă chemare şi altfel de „parametri de funcţionare”. Noi suntem chemaţi să gândim, pentru că avem o capacitate extraordinară de creare. Odată cu creşterea, noi ar trebui să învăţăm, că nu putem să ne lăsăm viaţa condusă de instincte, ci trebuie să gândim bine orice acţiune pe care o facem.

Un mod de viaţă instinctual, adică egoist, este un mod de viaţă infantil, al celor care sunt copii sau care au devenit adulţi doar la trup nu şi la gândire. Oamenii care aleg să se maturizeze şi investesc în ei, pot spune că îşi conduc viaţa într-o anumită măsură. Cei care pot să îşi frâneze instinctele şi să le controleze, dau dovadă de maturitate. Mulţi se cred stăpâni pe viaţa lor când fac „şmecherii” care să le aducă venituri, când se impun înaintea altora şi ajung de temut, când reuşesc să îşi mai cumpere o maşină scumpă şi alte situaţii considerate „reuşite” dar, în realitate, este doar o altă faţetă a egoismului şi a vieţii conduse de instincte.

Oamenii care se maturizează reuşesc să acţioneze independent de instinctele lor şi sunt conduşi de bunătate şi dragoste şi nu de instincte. Un exemplu, pe care l-am folosit şi ieri, e grăitor şi aici. Unii evrei, mulţi, cei mai mulţi, din lagărele de concentrare, deşi nu primeau mâncare decât la 2 sau 3 săptămâni câte o bucată de pâine uscată, deşi aveau o foame teribilă, care activa toate instinctele de conservare din ei, alegeau să o dea cuiva mai flămând. Instinctul de conservare urla în ei, sfâşia din ei, dar dragostea, maturitatea, îi îndemna să ofere acea bucată de pâine altora.

E ciudat că îi considerăm deştepţi pe cei care reuşesc să adune mult, să devină bogaţi, să stăpânească mult când de fapt ei au doar inteligenţa de a se conserva şi de a trăi egoist şi nu pot să îşi controleze instinctele. Priviţi la câţi bogaţi există şi veţi observa că nu au o faţă tocmai zâmbitoare, nu se vede fericirea pe chipul lor. Mai degrabă o vedem la oameni săraci, la oameni lipsiţi. Mai mult, oamenii care nu mai trăiesc pentru ei, ci pentru alţii, în adevăratul sens al cuvântului, au pe chip o pace şi o fericire divină. Pace pe care nu o vom vedea pe faţa celor care deţin multe averi şi bogăţii.

Ei bine, pentru a putea sparge bariera instinctualităţii este nevoie de ceva mai mult decât încercările proprii. Mulţi oameni se luptă să devină buni, eforturile sunt mari şi apar şi semne de reuşită, însă un anumit detaliu îi poate ajuta enorm pe oamenii care vor într-adevăr să se maturizeze în aşa măsură încât să poată acţiona în baza a altceva decât a instinctelor. Este vorba de schimbarea naturii păcătoase, de naşterea din nou.

Scriptura ne spune despre faptul că, păcatul este lipit de om de la concepţie încă, „în păcat m-a zămislit mama mea” afirmă David. Mai ştim că, nimeni nu este fără păcat şi cine pretinde asta, este numit mincinos, de Scriptură. Mai ştim că, fără Dumnezeu faptele noastre bune sunt „ca o haină mânjită” înaintea lui Dumnezeu. Concluzia este că, pentru a învinge această fire egoistă, avem nevoie de o naştere din nou, avem nevoie de o natură nouă, pe care o putem dobândi doar dacă ne naştem din apă şi Duh.

Da, mulţi oameni fac binele şi beneficiarii binelui de bucură, se bucură şi cei care fac binele dar iarăşi egoismul, lăudăroşenia vieţii, umbresc prin prezenţa lor bucuria celui care a acţionat bine. Mulţi oameni fac binele tot din egoism, pentru a aduna puncte valoare la prestigiul sau renumele lor. Alţii fac binele pentru că se simt obligaţi să mai plătească din păcate, alţii pentru că anturajul lor tot aşa face. Dar cei ce sunt ai lui Dumnezeu fac binele pentru că aşa este natura lor şi pot experimenta pacea şi bucuria unei inimi pline de dragoste.

În concluzie, pentru ziua de azi, avem nevoie de o natură nouă, de o inimă nouă, pentru a putea face binele în mod cu adevărat altruist. Vom continua mâine!

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Leave a Reply