Stimularea simulării

Cel puţin pentru noi românii, sărbătorile sunt un timp al contrastelor pronunţate. Una este românul în zilele obişnuite şi aproape la polul opus îl găsim la sărbători, indiferent care ar fi acestea. Când e sărbătoare românul se străduieşte să simuleze în două aspecte majore. Unul este simularea unui trai îmbelşugat si bogat iar celălalt este simularea unei credinţe mai mari decât în realitate.

De departe cea mai mare sau poate singura sărbătoare poruncită în Noul Testament e serbarea morţii şi învierii Domnului Isus. Îndrăznesc să consider Paştele singura sărbătoare poruncită a creştinătăţii dar nu în varianta sa anuală ci în cea poruncită de Domnul Isus în expresia „să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Consider că de fiecare dată când suntem în faţa acestui act al cinei sărbătorim Paştele. Totuşi, să admitem că Paştele acesta anual e o sărbătoare poruncită şi că e bine să îl serbăm luând modelul evreilor care au poruncite multe sărbători anuale pe care trebuie să le serbeze. Ce face „creştinismul” din paşte nu pare a fi deloc spiritual ci mai degrabă ritualic şi uneori mistic.

Ieri priveam zecile de oameni care târâiau miei din piaţă transpirând şi fiind nervoşi, înjurând şi chiar de Dumnezeu şi am rămas pe gânduri dus la deşertăciunea sărbătorilor în varianta lor omenească şi am început să înţeleg puţin de ce în Vechiul Testament sunt poruncite atâtea sărbători, iar în Noul Testament nu mai sunt. Pur şi simplu oamenii au făcut ce au vrut din ele, le-au deturnat, le-au trucat, le-au simulat dar nu le-a serbat după porunca lui Dumnezeu. Nu degeaba ajunge Dumnezeu să spună: Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare! Prin Amos după ce mai înainte in Numeri le spunea: „În zilele voastre de bucurie, la sărbătorile voastre, şi la lunile noi ale voastre, să sunaţi din trâmbiţe, când vă veţi aduce arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire; şi ele vor face ca Dumnezeul vostru să-Şi aducă aminte de voi. Eu Sunt Domnul, Dumnezeul vostru.”

Avem se pare o pornire lăuntrică puternică să jucăm la dublu. Pe de o parte stăm la cozi interminabile la biserici şi catedrale pentru a lua o lumină „uşoară şi ieftină” pe de altă parte acasă se rup picioarele mesei de mâncare. Pe de o parte „mai scăpăm de păcate” prin spovedanie şi mărturisire iar pe de altă parte avem capacitatea de a înjura şi blestema la nici cinci minute de la ieşirea de la preot. Pe de o parte vrem să scăpăm de păcate uşor şi ieftin şi pe cealaltă parte nu punem frână la niciunul din ele, la nici o pornire păcătoasă. Ne amăgim aşa uşor că sărbătorind devenim mai buni, ne amăgim că respectând tradiţia Dumnezeu se va îmbuna, ne amăgim că mergând în biserici sau adunări Dumnezeu va fi impresionat. Ne străduim să facem programe perfecte, coregrafii impecabile şi sperăm că stimularea simulării dramatismului va fi remarcată de cei din jur iar pe Dumnezeu îl va lăsa cu ochii în lacrimi.

budaPaştele a devenit din păcate teatru în multe ţări, denominaţiuni, familii şi inimi. Aproape peste tot se organizează simulări ale răstignirii, facebook-ul geme de poze de la simulări ale răstignirii. Şi dacă la tine în oraş nu a fost o astfel de simulare caută o biserică neoprotestantă că acolo sigur este sau a fost o scenetă măcar cu răstignirea. Drama omenirii întâmplată atunci a ajuns o simplă piesă de teatru pentru ca oamenii să nu-i mai perceapă dramatismul. În teatru, drama şi comedia sunt foarte apropiate şi jonglarea între cele două de multe ori este folosită. Avantajul  simulării răstignirii este că o lăsăm în seama profesioniştilor, ei vor simula drama, ei se vor mâzgăli cu vopsea, ei vor simula plânsul, ei se vor preface că suferă şi nu noi. Când pe lângă aceştia mai scapă şi cineva din public o lacrimă i se fac sute sau mii de poze pentru a arăta ce impact deosebit a avut „piesa”. Oare are nevoie Dumnezeu de simularea crucificării? Oare nu a fost de-ajuns, oare nu a fost dramă destulă, oare mai putem noi oamenii prin simulările noastre să mai întregim ceva la lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu şi a Fiului Său? Oare putem prin aceste „piese” să aducem măcar puţin din drama universului care a avut atunci loc?

Drama adevărată este şi va rămâne inima oamenilor care simulează. Pastorii sau cei care conduc programele prin biserici se străduiesc din răsputeri să stimuleze simularea dramei sau a bucuriei. Folosesc decoruri, simboluri, fraze, schimbă tonalitatea vocii, folosesc culori potrivite doar să stimuleze simularea dramei sau a bucuriei în toată biserica. Ne place ca în serile de joi şi vineri să existe în biserici o atmosferă de înmormântare solemnă, de dramă profundă iar duminica de după, să explodăm de bucuria învierii. Ar fi un scenariu perfect, ar fi „o reuşită” „spirituală” dar oare e aşa de important să simulăm, ajută la ceva faţa aia plouată şi de multe ori tâmpă pe care o afişăm doar pentru a fi „în ton cu ceilalţi credincioşi”. Deja anticipez ce se întâmplă duminica dimineaţa. Se va spune “Hristos a înviat!” iar oamenii somnoroşi vor răspunde slab, se va repeta anunţul mai accentuat “Hristos a înviat!” dar tot nesatisfăcător va fi apoi se va striga efectiv: HRISTOS A ÎNVIAT! însoţit de reproşul că nu ne bucurăm de înviere… Oare nu trebuie să mai renunţăm la formă pentru a putea fi vulnerabili în faţa Cuvântului? Oare nu din cauza formei sărbătorii nu îi mai percepem valoarea?

Da, cu siguranţă şi astăzi vom fi stimulaţi să simulăm fie de biserică, fie de televiziuni, fie de familii fie chiar şi de inima noastră. Este o lucrare a celui care nu vrea să percepem valoarea jertfei, dar să nu ne înşelăm singuri ci să fim treji şi să veghem ca să nu fim duşi în rătăcire. Moartea şi învierea Domnului Isus Hristos au avut loc, sunt reale şi sunt de departe cele mai importante evenimente din istorie şi mai ales cele mai importante evenimente din viaţa oamenilor credincioşi. Să nu lăsăm deci pe nimeni să ne bage în forme ale sărbătorii, ca să nu îi mai vedem valoarea, ca să nu mai fim cercetaţi de Dumnezeu. Să nu ne ascundem în formă pentru a scăpa de expunerea în faţa lui Dumnezeu.

Hristos a înviat, a înviat cu adevărat şi asta este esenţial pentru mine şi pentru tine, pentru că această realitate ne dă speranţa că şi noi într-o zi vom vedea pe Dumnezeu. Aici nu încape simulare, nu mai este nevoie, aici este nevoie doar de închinare sinceră şi fără forme. Hristos e viu si domneşte, să ne lăsăm dar călăuziţi de Domnul nostru prin Duhul Sfânt în toată înţelepciunea.

Foto: dollo.ro

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Leave a Reply