Aşteptările şi suferinţa neîmplinirii lor

A avea aşteptări este una din cele mai riscante manevre pe care o putem face în relaţia cu oamenii. Nu o singură dată s-a întâmplat să îmi fac speranţe, să plănuiesc, să cred, să sper şi să fiu dezamăgit. De fapt, e un exerciţiu aproape permanent al vieţii. Dezamăgirile vin aşa de repede şi speranţele sunt aşa uşor distruse încât uneori îmi este teamă să mai sper ceva. Ce ciudată e inima asta omenească. Surâde o idee, apare într-o lumină favorabilă, apare o mică dorinţă de a ajunge la ceva sau undeva apoi construieşte planuri şi strategii. Bineînţeles că eu fiind mai romantic/fantezist sper mai mult decât trebuie şi deci dezamăgirea e pe măsură. În acest context stau şi mă întreb dacă este corect ca să mai avem aşteptări.

De obicei când cineva ne dă de înţeles sau când ni se pare un context favorabil unei acţiuni, mintea noastră ne cam scapă din realitate spre imaginaţie. De exemplu: Un tânăr necăsătorit la o întâlnire de tineret vede o fată drăguţă să aceasta este amabilă cu el şi chiar „îi scapă” un zâmbet. Automat mintea lui va procesa informaţiile ca fiind favorabile şi va face planuri vizualizând puţin din viitor. Uneori semnalele acestea puţine îl trimite cu imaginaţia până în ziua nunţii. Manevra este riscantă întrucât nu te poţi baza doar pe atât ca să faci planuri mari şi riscă tânărul nostru „să sufere din dragoste” fără să fi fost vreodată dragoste.

Dezamăgirile sunt o constantă a celor care investesc în oameni. De fapt, din experienţă spun că a investi in oameni este una din cele mai dezamăgitoare investiţii.Speri, crezi, visezi, plănuieşti dar celălalt sau ceilalţi nu sunt în acelaşi ritm cu tine. Realitatea e că suferinţele neîmplinirii aşteptărilor sunt 100% din cauza celui care are aşteptări. Cei care nu se aşteaptă la nimic nu suferă (teoretic). Întrebarea este: E bine să nu am nici o aşteptare de la oameni? E corect să abandonez orice încercare de a plănui, de a vedea frumosul de a mă implica?

Aici probabil răspunsul trebuie să îl daţi fiecare în dreptul vostru şi eu în dreptul meu. Diferenţele între oameni sunt mari şi nu ne putem compara. Totuşi, Biblia dă un avertisment privitor la asta şi spune că oamenii care se încred în oameni sunt blestemaţi. Atunci cum poţi să pui problema astfel încât să nu fii blestemat de dezamăgirile sau de neîmplinirile aşteptărilor înşelate. Cum putem avea aşteptări pertinente, rezonabile? Care el limita rezonabilului aici? Sunt eu sau este cel de la care am aşteptări? Dacă sunt eu sunt egoist, dacă e cel de la care am aşteptări având puţine nu îi dau credit. Mi se pare aşa de fragil de găsit un echilibru aici şi totuşi sunt tipul de om care am aşteptări şi voi avea aşteptări chiar dacă ele vor fi înşelate.

Nu pot judeca pe alţii pentru dezamăgirile mele, nici măcar nu le pot spune celor care mi-au înşelat aşteptările că au făcut asta. Doar nu trăiesc ei să-mi împlinească mie aşteptările totuşi fără să sper, fără să cred şi fără să am aşteptări nu aş putea ajuta oamenii, nu aş putea mângâia, nu aş putea asculta, nu aş putea consilia luni sau ani acelaşi om.

Da, cred că trebuie să învăţ despre asta, să citesc şi să fac un management mai bun al aşteptărilor. Nu cred că aş putea renunţa de tot la ele dar nici nu pot rămâne aşa pentru că  uneori durerea dezamăgirii mă paralizează şi mă demotivează total. Într-adevăr inima omului este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea şi a mea în primul rând. Cine ar putea să o cunoască?

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Leave a Reply