Am dorinţa să fac binele

Mulţi dintre voi cunoaşteţi pasajul din Romani 7 bine şi nu vă este străin. Mai mult, unii îl cunoaştem din viaţa reală nu din teorii, predici sau cursuri. Eu personal mă ciocnesc de realitatea acestui pasaj mai mereu. Sunt tipul de om pentru care trăirea vieţii de credinţă nu e uşoară. Pentru mine e o permanentă luptă şi mereu e nevoie de durere pe această cale. Bătălia permentă e o realitate a vieţii mele de credinţă şi uneori, de cele mai multe ori e istovotoare.

Că avem dorinţa să facem binele nu e de discutat. Orice om care chiar L-a cunoscut pe Dumnezeu are în el o dorinţă permanentă de a fi ca El, are chemare irezistibilă spre a face binele, spre a fi curat, desăvârşit. Este în noi o sete spre dumnezeire, o sete spre desăvârşire. Cu alte cuvinte este o dorinţă de a face binele. Cu toate acestea uneori găsesc imposibilă facerea binelui, alte ori o găsesc foarte foarte grea, alte ori mă ciocnesc de o plăcere mare faţă de anumite păcate care nu poate fi învinsă uşor dar există şi situaţii mai „lejere”.

Desigur că în biserici se vorbeşte foarte mult de creştinii ideali, de cei care câştigă bătălie după bătălie. Se crează impresia falsă şi păguboasă, că un creştin adevărat e unul care nu ia bătaie niciodată în lupta cu păcatul, se crează impresia falsă că un creştin adevărat e unul oficial, la costum şi cravată, întotdeauna călcat întotdeauna cu biblia la subţioară şi căruia în cap i se învârt doar versete din Scriptură. Faină imagine nu? Să o pui în ramă nu alta. Însă de la asta la realitate e drum lung.

În realitate creştinul din mine e uneori bătut rău de tot, uneori e fraierit pur şi simplu, alteori e egoist. În realitate, creştinul din mine, nu cel de afară, e jegos şi murdar de luptele corp la corp purtate prin mizeria acestei lumi. În realitate zăpăcitul de creştin din mine, mai uită câte una din piesele armurii şi devine vulnerabil. În realitatea bătălia spirituală nu o port la costum şi cravată ci în haine de luptă care nu sunt aceleaşi cu hainele de paradă militară.

Da, e plăcut să defilezi, e plăcut să lucească armura în soare, să fie impecabil de curată iar oamenii pe margine să strige osanale dar până atunci mai este. Bătălia este mare, duşmanul atacă în permanenţă, mulţi mor lângă mine şi pericolul morţii, schilodirii sau rănirii mă pândeşte în orice secundă. Atâtea am încasat în bătălia asta, de nu le mai pot număra. Deşi am avut în permanenţă dorinţa să fiu victorios de multe ori am luat bătaie. Deşi vreau să nu mai am parte de căderi, înfrîngeri totuşi mă aştept să fiu bătut iar. Mereu am de dus bătălii pe terenuri noi, în situaţii şi locuri în care nu am luptat niciodată, acolo sunt vulnerabil şi sunt în pericol.

Ciudat este că cei care luptă sunt adesea observaţi de cei care „nu se bagă” în bătălie. Sunt persoane care doar privesc şi îşi dau cu părerea. La fel cum există în România milioane de experţi militari (se vede pe forum-uri si blog-uri imediat ce apare câte o ştire de război pe undeva) aşa şi pe calea credinţei sunt tot felul de „experţi în bătălie” sau „observatori militari”. Oamenii ăştia au probleme cu petele de pe uniforma ta nu cu strategia de luptă sau cu pericolul care te paşte. Da, sunt de acord, e frumos să ai o ţinută impecabilă dar la defilare nu la bătălie. Crezi că eu nu aş vrea să am uniforma călcată si curată? Crezi că sunt un jegos şi un murdar din fire? Crezi că nu am aspiraţii spre curăţie şi frumuseţe? Ba da, am. Dar acum lupt. Nu am timp nici să îmi spăl nici să îmi calc hainele. Da, sunt jegoase, pe unele porţiuni au pete mari de sânge încleiat, unele părţi deja se lipesc de carnea mea dar în toiul bătăliei nu-mi cere să mă dezbrac de ele ca să le spăl.

war-victims-rumor-of-war01192011Creştinii adevăraţi, nu cei ideali, cei care se implică în bătălii spirituale arată jalnic mai tot timpul. Eu arăt jalnic. Aste pentru că lupt, pentru că mă arunc în mizerie ca să mai ajut pe câte careva, pentru că am hotărât să nu mai stau pe margine. Am renunţat de multă vreme la  a ţine cont de ce spun cei de pe margine. Voi asculta doar pe cei care sunt cot la cot cu mine în bătălie, voi asculta pe cei care strigă din dreapta sau din stânga mea, pe cei care au căzut şi au nevoie de o mână întinsă, pe cei care sunt la fel de murdari şi jegoşi ca mine, pe cei care sunt tot aşa de slabi şi iau bătaie. Nu judec pe cei care stau sus dar nu am timp acum de ei. Vom vorbi dar atunci când terminăm treaba şi ne curăţim hainele şi noi. Nu mă cred nicicum mai deosebit, mai viteaz, mai sfânt sau mai creştin decât cei de pe mal dar chemarea mea e alta. Am incetat de multă vreme să mă mai compar sau să doresc să fiu în alt post.

Da, îmi pare rău de fiecare cădere şi fiecare înfrângere pe care o suport, îmi pare rău de toate eşecurile din viaţa mea, îmi pare rău şi de cele de care o să am parte în viitor, îmi pare rău de mizeria de pe hainele mele dar ăsta sunt. Aici mă aflu şi accept realitatea bătăliei în care mă aflu. Aş vrea să fiu un fel de Van Damme, Seagal  sau de Arnold al războiului dar nu sunt. Sunt unul din slodaţii normali care nu se remarcă prin nimic special, care ştie doar de realitatea războiului şi are dorinţa finalizării lui.

Am dorinţa să fac binele dar uneori nu am puterea să îl fac. Mă rog Domnului ca să completeze El acolo unde eu nu am…

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply