Sculptorii de statui III

Timpul a trecut şi Călătorul avea deja aproape 10 ani de când sculpta. Dana nu mai era copila aia de 17 ani ci o femeie in toată firea, dar tot atât de zăpăcită şi prost văzută din cauză că refuza să construiască o statuie iar Bunicul murise de câteva zile. Moartea bunicului avea să fie un moment de turnură pentru Călătorul nostru din cauza unui fel de ritual ciudat în privinţa statuilor.

În faţa sicriului bunicului toţi sculptorii erau bucuroşi dar toţi erau cu pelerinele pe ei. Statuile lor de afară toate zâmbeau şi doar Dana plângea. Ceilalţi se uitau dezaprobator la ea pentru că face asta şi iarăşi a fost condamnată şi acuzată dar ea îl plângea în hohote pe cel care o ocrotise şi o acceptase totuşi aşa, fără statuie, aşa neconformă acelui loc. Inima ei se frângea de dor după Bunicul care plecase de numai trei zile.

După ce au făcut înmormântarea Călătorul a fost tare tentat să îşi scoată mantaua invizibilă dar privirile celor din jur l-au ars. Nu se cădea să strice dispoziţia celorlalţi prin asta. A mers totuşi până acasă conducând-o şi pe Dana.

Pe drum Dana îi vorbea de „Ritualul trecerii statuii” despre care mai auzise Călătorul câte ceva, dar nu văzuse niciodată. Avea să aibă loc în aceeaşi seară. Dana susţinea că sculpturile lor sunt zadarnice şi că de fapt Marea Lumină dovedeşte de fiecare dată că muncesc degeaba. Dintr-o dată se simţea tot atât de singur ca Dana în mijlocul acelor statui. Dintr-o dată i se păreau la fel de sinistre ca în dimineaţa în care a sosit acolo. Când a ajuns în dreptul statuii sale l-a încercat un sentiment de mândrie, dar un tremur i-a trecut prin tot corpul. Dana îi spusese să se verifice când va fi marea trecere, să se uite atent şi la oameni şi la statuile lor.

Seara, când soarele apusese, o lumină stranie a început să inunde satul. Era ca o rază intensă care venea de undeva de sus chiar pe statuia bunicului. Toată valea părea aşa de ciudată acum. Raza aceea parcă făcea vizibile toate lucrurile ascunse. Oamenii se vedeau toţi ca nişte schelete aproape iar statuia bunicului era foarte tare luminată. Călătorul era speriat de-a binelea. După un timp statuia bunicului s-a aprins şi a ars foarte repede, cât un chibrit de repede şi s-a transformat într-una ciudat de mică. Din imensitatea aceea de construcţie se făcuse de aproape o puteai pune in buzunar.

Lucrul care l-a îngrijorat cel mai tare pe Călător a fost că şi statuia sa era foarte luminată şi foarte puţine elemente din ea ar fi putut rezista la acea probă a trecerii. Şi el construise axat pe aspect şi impozanţă şi nu pusese accent pe calitatea materialelor. De fapt, era mult mai uşor să sculptezi lemn decât metale şi treaba mergea mult mai repede.

Când lumina a început să slăbească Călătorul a întors privirea spre Dana ca să discute cu ea. Era uimit, Dana era singura care nu se vedea ca un schelet ci rămăsese neschimbată sub efectul acelei lumini. Prin ea nu se vedea ea era la fel. A înghiţit în sec şi se uita iar la lumină, iar la Dana apoi la statuia sa. Începea să realizeze că lucrarea sa, statuia sa, deşi e aproape la fel ca a Bunicului care a muncit o viaţă întreagă va avea aceeaşi soartă. Nu va rezista la Marea Trecere, se va topi şi micşora. Milioane de gânduri îi invadau mintea şi când a realizat că 10 ani a muncit în zadar a început să plângă. Sculptorii de lângă el iar se uitau cu dezaprobare. Nu se concepea aşa ceva, nu se cădea să te dai de gol că de fapt statuia ta e doar poleită cu aur şi nu construită din aur. Toţi făceau aşa dar ăsta trebuie să rămână secretul lor.

De data asta a fost rândul Danei să îl îmbrăţişeze pe călător, ea ştia mult mai multe decât îşi închipuise el. Aveau de vorbit multe dar şi de făcut.

După puţine momente de cugetare, primul lucru făcut a fost să arunce pelerina invizibilă. Acum nu se mai ascunde de nimic. A fost repede acuzat de mândrie dar nu îl interesa. S-au răsculat sculptorii, au venit să-l îmbrace înapoi cu pelerina dar nu au avut pe cine. Călătorul era hotărât să facă ce trebuia. A alergat repede la statuia sa şi cu Dana au împins-o sub raza de lumină când aceasta aproape se simţea. Asta a activat iar lumina ei şi statuia sa a ars aproape toată. Valea era şocată, sculptorii dădeau din cap dezaprobator şi vorbeau între ei cu îngrijorare. Dar Călătorul nostru se uita doar resemnat la ce rămăsese când lumina s-a stins.

A luat puţinul care îi rămăsese, a luat dalta şi ciocanul şi pe Dana de mână şi mergeau spre ieşirea din sat. Aceleaşi lumini sumbre ca şi la intrarea sa acolo, aceleaşi siluete ciudate şi înfricoşătoare dar el avea pace ca a Danei în suflet şi au pornit spre un alt loc, spre un loc în care să poată construi statui mici şi valoroase, spre un loc in care să nu trebuiască să se ascundă, în care să poate fi ei înşişi, spre un loc al sincerităţii. A învăţat în sfârşit şi călătorul că sculptorul este cel mai important nu statuia sa.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Leave a Reply