Sculptorii de statui II

După un moment de aşteptare, apare un bătrânel căruia îi dădeai 300 de ani. Era foarte slab dar era şi destul de ciudat. Era ca un copil îmbătrânit. Parcă se blocase undeva la începutul adolescenţei şi aşa îmbătrânise. S-a apropiat de pat, a dat bineţe şi verifica ceea ce nepoata sa făcuse călătorului.

  • De unde vii tinere?
  • Dinspre pustiu, am umblat ani întregi pe acolo, iar acum sunt extenuat, obosit şi rănit.
  • Şi de ce nu ai venit mai devreme aici, că doar zgomotul de daltă străbate până hăt departe, se aude mai ales duminica până la mari depărtări.
  • Păi eram destul de slăbit şi în plus bătaia voastră de daltă se aude înfricoşător de la depărtare.
  • Păcat că nu ai venit mai devreme. Acum deja ai fi avut şi tu ceva construit deja. Dar nu e problemă, te vei învăţa de la noi cum să sculptezi şi dacă eşti sârguincios poţi face o treabă tare frumoasă.
  • Trebuie neapărat să fiu şi eu sculptor dacă poposesc pe aici?
  • Da. Meseria asta e cea mai frumoasă din câte există şi în plus nu ai putea rezista aici fără să ai o sculptură. Uite, vezi tu nepoata asta a mea? Nu are una. Din cauza asta nu poate ieşi pe stradă măcar, toţi o blamează şi o acuză dar să ştii că pe bună dreptate. Dana nici măcar nu mai este primită de părinţii ei pentru că nu s-a ales nimic de ea. Un om care vine aici trebuie să sculpteze altfel degeaba trăieşte.

A trecut o vreme de când călătorul nostru se afla la familia sculptorului, timp în care copila aceea l-a îngrijit zi de zi pentru că ceilalţi erau ocupaţi tare cu munca, aveau de perfectat, de aranjat, de sculptat şi unii din ei deja erau la faza în care poleiau cu aur lucrarea lor. În faza asta era şi bunicul Danei care se preocupa de călătorul din casa lor.

Când deja a început să se ridice din pat Călătorul a primit cu mare mândrie din partea bunicului o daltă potrivită şi recomandarea să se apuce de lucru cât de curând. Călătorul se uita când la frumuseţea statuilor, când ciudăţenia lor, dar mai ales poposea cu privirea şi încerca să distingă siluetele oamenilor de pe acolo de pelerinele lor invizibile, toţi păreau slabi şi asemănători bunicului Danei. Se tot întreba de ce sunt aşa, de ce parcă au îngheţat la o anumită vârstă. Conversaţiile cu unii din ei avea să îi confirme că cei mai mulţi erau infantili în vorbire şi gândire, erau naivi şi mai mult nici nu le păsa de asta, ci se identificau cu ceea ce construiau. Avea să afle cu surpriză că cei mai mulţi dintre ei locuiesc chiar în statuile construite. Era fascinant dar faptul că unii din ei reuşeau să mişte după cum voiau sculpturile l-a determinat să încerce şi el să facă una.

Multă muncă şi istovitoare avea să însemne asta dar începuse să fie prins de un fel de microb al concurenţei. Dorinţa de a fi la fel sau mai bun îl anima ca şi pe ceilalţi şi învăţa cu o viteză incredibilă să sculpteze şi mai ales era apreciat pentru măiestria cu care reuşea să surprindă trăsături şi să le reprezinte în sculptura sa.

Călătorul era de ceva vreme unul de al lor. În 3 ani de zile deja avea dreptul să predea lecţii de sculptură în întâlnirile regulate pe care le aveau. Modul în care vorbea şi demonstra l-a făcut iubit şi apreciat şi asta îl bucura şi îl energiza să lucreze mai mult, şi mai mult la opera sa şi să acorde tot mai puţin timp sau deloc pentru el.

Un lucru îl mai frământa, era Dana, ea se încăpăţâna să nu sculpteze în pofida criticilor celor din jur şi a încurajărilor sale. Ce se întâmpla cu Dana? Ce o făcea aşa de diferită? Ce putea să îi dea satisfacţie, împlinirea şi pacea chiar dacă nu avea o statuie? Erau întrebări cu care îşi frământa mintea în timp ce mai aducea îmbunătăţiri sau finisări la opera sa.

(va continua)

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook