Ştim să iubim sau trebuie să învăţăm?

Poate pare comică întrebarea, dar e una cât se poate de obiectivă. Văd asta la şedinţele de consiliere şi văd asta în muzică, filme, religie etc. Văd mulţi oameni care iubesc dar nu o dau bine în relaţie cu iubirea lor. Văd alţii care sunt iubiţi dar nu le ajunge. Văd oameni care se iubesc reciproc dar parcă degeaba, iubirea lor nu poate afecta benefic viaţa partenerului. Deşi „iubire” este, efectele iubirii se lasă aşteptate. În acest context mă întreb dacă ştim cu adevărat să iubim sau trebuie să învăţăm să iubim. E o problemă la iubire în sine sau la arătarea iubirii? Sau poate… la amândouă?

Nu o singură dată am auzit expresia „fac tot ce îmi stă în putinţă dar el tot nu e fericit cu mine” şi mă întrebam dacă nu cumva noi oamenii avem de învăţat. Dacă nu cumva e nevoie să luăm lecţii de iubire de la careva? Dacă nu cumva iubirea nu este înnăscută ci trebuie învăţată, cultivată, crescută? Şi concluzia la care am ajuns este că trebuie să învăţăm să iubim.

Din naştere noi nu avem capacitatea de a iubi. Nu ne naştem cu ea. Noi ne naştem egoişti şi arătăm asta din primele gesturi pe care reuşim să le facem după naştere, din primele vorbe pe care reuşim să le spunem cu gura, din primele acţiuni de care suntem în stare cu mâinile noastre. Egoismul din noi se vede de la cea mai fragedă vârstă iar iubirea… e ceea ce credem că ni se cuvine. Iubirea nu o avem în noi la naştere, deci ne naştem cu nevoia de a fi iubiţi nu cu dorinţa de a iubi.

În acest context, în această realitate ne vedem puşi în faţa nevoia de a învăţa să iubim. Cineva trebuie să ne înveţe iubirea. Cineva trebuie să ne iubească tocmai ca noi să vedem cum se iubeşte. Cum primele şi cele mai importante persoane din viaţa noastră sunt mama şi tata, ele sunt şi primele care ne predau lecţii de iubire. Practic, fiecare din noi se naşte cu un rezervor emoţional, cu o nevoie de iubire care trebuie satisfăcută de părinţi în egală măsură. Partea proastă e că, deşi ar dori, părinţii nu ne pot umple proporţional acele rezervoare emoţionale decât în puţine, foarte puţine cazuri. Motivele sun variate:

  • Unul din părinţi e la muncă în străinătate deci rezervorul va fi umplut disproporţional (dacă va fi umplut vreodată)
  • Părinţii sunt divorţaţi
  • Părinţii nu se iubesc şi deci nici noi nu avem ce vedea.
  • Părinţii sunt afectaţi de adicţii (o dovadă clară a lipsei iubirii corecte)
  • Părinţii sunt egoişti şi prioritate are maşina, casa, concediile, ieşirile etc.
  • Părinţii nu ştiu să iubească pentru că la rândul lor nu au avut de unde să înveţe.

Sunt multe cazurile în care părinţii nu pot fi profesori buni dar sunt şi cazuri în care unul din ei îşi dă tot interesul să umple şi partea celuilalt, inactiv sau lipsă şi totuşi lucrurile nu vor fi în regulă pentru că avem nevoie de dragoste de ambele tipuri.

Deci, nu ne naştem cu instinctul de a  iubi şi e puţin probabil ca părinţii să ne înveţe toată lecţia iubirii sau să ne arate o iubire adevărată. Ce putem face în această situaţie? De unde să învăţăm o iubire de calitate? Cum putem să ştim să iubim corect, plenar, împlinitor, satisfăcător? Trebuie să căutăm asta sau lăsăm lucrurile aşa cum vin ele natural? Dacă apar probleme în căsnicie sau în relaţii oare nu trebuie să luăm de undeva şi „lecţii de iubire”?

Desigur că oamenii sunt învăţaţi „să iubească” prin muzică, filme, cărţi, exemple dar scepticul din mine se întreabă dacă e tocmai iubirea corectă cea prezentată pe mass-media? Nu cumva e otrăvită? Ba cred că da. Iubirea asta e una tot egoistă dar perfecţionată. Are de a face în special cu sexul şi împlinirea poftelor egoiste. În acest caz avem deja măcar trei variante închise. Nu ne naştem aşa, părinţii rareori reuşesc să ne înveţe iar societatea caută mai degrabă să ne otrăvească iubirea. Unde putem învăţa despre iubire? Cine ne poate oferi un model de iubire corectă.

Unele versete din Scriptură ne spun că, Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, a venit ca să ne fie o pildă, în altele nu se spune în special bărbaţilor, dar şi femeilor să iubim ca El, după modelul Lui, cum a iubit El biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. Deşi cei mai mulţi oameni fug de credinţă considerând-o irelevantă pentru omul acestui secol totuşi, singura iubire reală care poate fi luată ca şi etalon, e cea arătată de Dumnezeu şi care ne-a afectat şi ne afectează vieţile în fiecare zi. Iubirea aceea este neegoistă, nepervertită, corectă, satisfăcătoare, împlinitoare şi completă. Modelul de dragoste este Dumnezeu prin Isus Hristos şi vom vedea mâine cum iubirea aceea ne poate învăţa să iubim şi noi deplin, plenar şi complet.

Până mâine, iubiţi-vă din toată …. mintea J

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

No Responses

Leave a Reply