Credinţa nu e naturală

Şi eu, ca mulţi alţii, o perioadă mare de timp am crezut că venind la Hristos viaţa mea o să fie mai uşoară, mai comodă, că mă voi simţi mai bine, că viaţa de credinţă va fi uşor de trăit. Am sperat cumva ca pocăindu-mă să scap de ameninţarea iadului şi viaţa mea să fie îmbunătăţită magic şi gustul pentru păcat să dispară deodată şi chiar speram la un moment dat să devin in „sfântuleţ” imediat după botez. Credeam că voi sta tot cu mâinile pe sus prin biserică lăudându-L pe Dumnezeu şi bucurându-mă zi de zi de victoriile bătăliilor.Amarnic aveam să mă înşel. Datorită încredinţărilor mele greşite, înţelese greşit dar şi primite eronat de la învăţăcei, am avut dezamăgiri mari.

În perioada de după botez am plutit vreo lună aşa prin viaţă cu încredinţarea asta, deja mă simţeam superior că magia s-a produs. Prima cădere avea să fie similară cu trezirea la realitate. O cădere cruntă, zdrobitoare, umilitoare. Avea să descoper că „magia” nu a ţinut sau că nu era acolo nici o magie. Pfiii ce încurcătură? Păi mi se spusese că odată întors la Hristos viaţa de credinţă va fi una a curăţiei, că iertarea va fi simţită deplin, că nu voi mai avea gust pentru păcat, că drumul împreună cu Isus este uşor şi astea rând pe rând au căzut. Am început să trăiesc o viaţă formalistă, conformistă. Nu mă regăseam deloc în ce făceam dar îmi era ruşine să dau înapoi. Cumva… fusesem minţit cu privire lacredinţă, nu era aşa cum mi se spusese sau cum înţelesesem eu.

Mai mult de zece ani mi-au trebuit să realizez că în mântuirea omului nu e nici o magie. Abia încet încet prin studierea Scripturii să descopăr că mântuirea e o realitate pură, iar viaţa de credinţă e grea. Nu se întâmplă nimic magic în procesul de sfinţire ci totul e prin muncă şi prin bătăliile pe care le purtăm. Avantajul mare e moartea omului vechi şi naşterea omului nou pentru care primim putere de sus în aceste bătălii dar ele tot trebuie purtate şi nu avem nici o variantă magică de a câştiga luptele fără să luptăm.

Nici jertfa Domnului Isus nu a fost o magie. El chiar a murit, chiar a suferit pentru noi. Nu a făcut nici o manifestare de putere divină în lucrarea de mântuire, nu şi-a nimicit duşmanii, nu a coborât de pe cruce, nu a despicat pământul ca să piară cei ce îl răstigneau. Nici măcar nu a tras puţin la o parte norii să se vadă ceva din imensele armate care îi erau la dispoziţie. Totul a fost real, totul a fost uman, doar dragostea din El era de origine divină.

În acest context viaţa mea de credinţă a fost şi va fi grea. Orice schimbare, orice transformare se va realiza prin decizie, efort, perseverenţă şi durere. Nu este o altă cale. Epistola către Romani ne vorbeşte despre mădularele noastre care înainte slujeau păcatului iar acum trebuie să slujească lui Dumnezeu. Asta înseamnă nu mutare pe partea cealaltă de tarabă la piaţă ci oprirea obiceiurilor vechi şi înlocuirea lor cu unele noi. Asta înseamnă dezavantaj, durere, restricţii, lipsuri. Păcatul este foarte plăcut de înfăptuit. Niciunul din păcate nu este neplăcut ci doar ajunge la efecte neplăcute pe termen scurt, mediu, lung şi etern. Dar la înfăptuire păcatul e foarte plăcut.

Principiul prin care se instalează dependenţele este grăitor în înţelegerea acestei probleme. Nici un alcoolic când se trezeşte din mahmureală nu apreciază, nu se simte bine pentru ceea ce a făcut, vede dezastrul, vede durerea pricinuită, vede urâţenia patimii sale dar se va întoarce iar la ceea ce este plăcut pentru el. Cei care se droghează la fel, obezii la fel, cei care trăesc în desfrâul la fel. Să dezveţi corpul acesta, mădularele care slujeau păcatului de lucrurile firii e un proces greu şi dureros. Pentru că păcatul e mult mai uşor de înfăptuit şi plăcerea vine mult mai repede vom fi mereu tentaţi să îl mai facem.

Aici avem nevoie de conexiune cu Dumnezeu. Fără a îl avea în inimă, în minte pe Dumnezeu în fiecare zi, lupta e sortită eşecului pentru că omeneşte nu putem să ne împotrivim. De aceea în biserici se cere atât de mult să citim Cuvântul, să ne hrănim omul duhovnicesc pentru că fără puterea din Cuvânt lupta în care suntem angajaţi e imposibil de dus omeneşte. Nu vom găsi motivaţie să ne luptăm cu păcatul şi nici putere. Pavel ajunge să spună că nimic bun nu locuieşte în el. Să nu uităm că Pavel era unul din cei mai religioşi evrei, era unul din cei mai activi şi buni apărători ai religiei lor, el, acest Pavel, ajunge la concluzia că nimic bun nu locuieşte în noi.

Viaţa de credinţă poate fi trăită doar dacă există conexiune permanentă cu Dumnezeu. De la El vine puterea, claritatea minţii, dorinţa de a trăi în omul nou. Fără legătură directă cu Dumnezeu şansele trăirii creştinismului sunt nule chiar dacă odată a existat un moment al întoarcerii la El.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply