Când credinţa te orbeşte

Trăirea vieţii creştine aşa cum o cere Scriptura  a fost şi va rămâne un lucru care ne va da mari bătăi de cap din cauza firii pământeşti care se opune trăirii în conformitate cu noile standarde ale omului spiritual. Noi oamenii am vrea ca după convertire să ne putem schimba faptele integral şi din acel moment să putem declara fără rezerve că „facem fapte vrednice de pocăinţă”. Se pare însă că nu e deloc aşa pentru că Scriptura avertizează pe „cine stă în picioare să ia seama să nu cadă” arătând ca exemplu oamenii din poporul Israel care aparent erau victorioşi dar cârtirea le-a adus şerpii veninoşi. Ei toţi erau în voia lui Dumnezeu din punct de vedere al urmării traseului, erau plecaţi din Egipt, dar aveau probleme la capitolul mulţumire şi cârtire.

Adeseori neoprotestanţii critică orbirea unor culte tradiţionale şi invers. Ne considerăm unii mai buni văzători decât alţii dar pericolul umblării „cu faza lungă” e mare. O maşină care merge în noapte cu faza lungă va produce lumină înaintea sa, o lumină vizibilă, intensă dar în acelaşi timp va fi aproape invizibilă, ea va fi mereu în spatele luminilor, cine vine din faţă cu siguranţă nu o vede iar cine vine din spate mai mult de poziţii nu va putea observa. În plan spiritual tot cam aşa este, unii umblă cu faza lungă sperând că pot să arate greşelile din viaţa altora în timp ce ale lor să treacă neobservate. Pun atâta lumină „spirituală” în faţa lor încât orice pată de pe altcineva va fi „corect evidenţiată” iar ale lor care sunt mult mai mari şi mai urâte vor rămâne undeva în spatele luminilor.  Aste e o tehnică pe care o realizăm mai mult involuntar, inconştient ca metodă de conservare.

Ce se întâmplă de fapt?

Schimbarea a fost şi va rămâne întotdeauna dureroasă. Orice capitol din viaţă am vrea să schimbăm vom genera durere. Unele persoane nici măcar nu se mai chinuie să se schimbe. Le auzi mereu cu expresii „aşa sunt eu frate” sau „asta e crucea mea”. Acei oameni nu vor să facă efort în direcţia schimbării şi nu au chef să suporte durerile acesteia aşa că se complac în starea în care sunt şi preferă să intre în rai „acolo după uşă” neştiind că locul ăla e ocupat de multă vreme. Ei sunt convinşi că în cer e treabă omenească şi vor ocupa ca şi în biserică ultima bancă făcându-se proprietari şi păzitori ai acesteia.

O altă categorie de oameni, cei care fac unele din faptele cerute de Scriptură şi după ce le-au realizat devin orbiţi de propriile reuşite. Ei într-adevăr reuşesc unele performanţe în privinţa înfrânării sau credinţei dar în loc să persevereze în acel stil de viaţă devin aşa de mândri de realizările lor încât păcatele pe care ei le consideră mici nu mai sunt luate în calcul pe lângă „marele act de credinţă” făcut deja. Aşa se face că unii oameni dau mulţi bani bisericii, da mulţi nu glumă, alţii înconjoară bisericile în genunchi, şi nu dau doar o tură ci zeci de ture, alţii postesc, şi nu o zi ci zeci de zile, alţii stăruiesc şi nu o dată ci până la epuizare şi datorită reuşitei lor ulterior se cred un fel de semizei, titani ai credinţei, cărora celelalte păcate nu le sunt luate în considerare. Astfel de oameni vor umbla mereu „cu trofeul la ei” ca ceilalţi să le vadă credinţa. Poate nu îl arată, dar numai să le reproşezi ceva, că îl vor scoate în toată splendoarea sa de undeva de sub hainele aparent evlavioase ale omului spiritual.

Asta e o mare înşelare şi Dumnezeu ne avertizează să luăm seama atunci când stăm în picioare, dar ne avertizează şi că Satan a cerut să ne cearnă. Mai mult vedem exemplul unui alt om de mare calibru în Scriptură căruia Dumnezeu îi pune un ţepuş în carne, „un sol al Satanei” care să îl împiedice să se mândrească pentru ceea ce a avut onoarea să experimenteze. Aşa se face că Pavel o singură dată îl auzim pomenind de această întâmplare. Dacă eram eu răpit, dacă aveam eu acea experienţă cu Dumnezeu probabil a doua zi puneam un titlu mare pe blog-ul meu „CĂLĂTORIA MEA ÎN RAI CU DUMNEZEU” ca să vadă toată lumea cine sunt eu şi ce onoare mi-a făcut Dumnezeu. Nu ştiu ce ar fi făcut Pavel dar ca să evite asta Dumnezeu îi pune un ţepuş.

De fapt această stare de lucruri este şi reproşul adus bisericii din Laodiceea care credea că „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” dar în realitate îi mergea doar numele că trăieşte, credea că spiritual îi merge bine însă Dumnezeu vedea altfel lucrurile. Printre altele era vorba şi de orbire spirituală care împiedica vederea stării în care se afla.

Provocare: Care sunt marile tale fapte de credinţă care îţi vin în minte acum? Nu cumva din cauza lor nu mai vezi corect viaţa? Nu cumva un post cum alţii nu-s în stare să ţină te face să nu mai vezi viaţa corect? Nu cumva suma mare de bani dată bisericii îşi stă prea aproape de ochelari? Nu cumva multele daruri spirituale solicitate şi primite îţi iau luciditatea trăirii unei vieţi sfinte. Nu cumva te aştepţi ca datorită unei jertfe, a unei reuşite Dumnezeu să privească cu deosebit respect faţă de tine şi să tot şteargă cu cârpa „micile imperfecţiuni” ca fapta ta de bravură să strălucească mai tare?

Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă şi El ca împărat”. 1 Samuel 15:22  – 23

Va continua…

 

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

No Responses

Leave a Reply