Viaţa în rate – Rata a doua

Întrebarea care mă frământă în ultima vreme referitor la stilul de viaţă îndatorat este: Dar se merită? După cum scriam şi ieri cele mai multe credite sunt contractate pentru lucruri neesenţiale, apoi unele pentru lucruri care ţin de un confort sporit, apoi unele care ţin de viteza cu care ne trăim viaţa.

Am discutat în acest sens cu o cunoştinţă şi îmi spunea cu durere că a muncit mult să-şi termine rata la casă în SUA şi în 20 de ani a făcut asta, avea 41 la vremea aceea şi era tare bucuros că are casa lui şi că nu mai are rată pentru aceasta doar că a constatat că are nevoie de reparaţii majore casa, pentru că nu a avut de unde investi prea mult în ultimii 10 ani din cauza ratei pentru ea. Când credea că a scăpat şi că o va repara cu banii strânşi pe rând şi că nu va face alt credit, când omul calcula cam în cât timp îşi va strânge suma necesară, a venit o furtună zdravănă şi i-a luat o parte din acoperiş şi i-a făcut şi alte pagube pentru că casa era slăbită. A fugit cu viteza maximă către bancă şi a făcut un alt împrumut pe 6 ani pentru acoperiş şi alte reparaţii. Cu alte cuvinte… chiar dacă creditul e privit cu ochi buni când e vorba de cumpărat o casă el, strecoară microbul în sânge.

Cred totuşi, acum când simt pericolul în spate din cauza creditului, că se poate şi fără credit. Personal prefer locuirea cu chirie sau cum suntem în România (şi încă se poate) să construiesc eu cu ai mei casa cât îmi permit. A devenit un fel de normal să deţinem proprietăţi, a devenit normal să deţinem case, a devenit normal să deţinem bunuri, a devenit normal să fim stăpâni şi eu sunt unul dintre ei, dar oare acesta este scopul vieţii? Oare eu trebuie să deţin averi şi posesiuni pe pământ? Oare nu chiar preocuparea cu „acapararea” acestor „proprietăţi” mă ţine departe de Dumnezeu şi de oamenii de care ar trebui să fiu aproape?

Dacă ar fi să aleg varianta existentă înainte, aceea de a îmi ridica singur casa, nu de a o cumpăra gata făcută în rate, atunci ar creşte exploziv gradul meu de socializare reală şi sănătoasă şi al celor de pe lângă mine pe o perioadă îndelungată. Apoi ar creşte dragostea pentru că eu aş fi ajutat de alţii şi va trebui să întorc acest ajutor. Atunci nu ar trebui să muncesc până la epuizare toată viaţa ci o perioadă mult mai scurtă, una e să munceşti pentru 30 de mii de euro şi altă perioadă e necesară pentru 90 de mii. Dacă ar trebui să construiesc casa „cu resurse proprii” aş putea implica şi soţia şi copiii mei, rudele, prietenii. În acest fel relaţiile ar deveni mult mai stabile şi dragostea declarată ar putea fi dovedită cu aport personal.

Dar stai… nu mai pot invita pe careva să mă ajute pentru că nici eu nu m-am dus, nu mai pot merge pentru că am rată şi nu-mi permit să muncesc decât pe bani, pe mulţi bani. Rata nu mă lasă să-mi ajut prietenii decât foarte puţin şi superficial. Nu mai pot chema nici copiii să mă ajute, eu deja i-am învăţat că nu trebuie să-şi facă griji pentru nimic pentru că tata munceşte, poate nici soţia nu o pot provoca la betoane şi făcut oale de mâncare pentru 10-15 oameni din cauză că bucătăria e tare şic, micuţă cochetă şi ar însemna mare tărăboi acolo. Dar stai… banca nu mă lasă să fac eu casa singur, mă forţează aproape „să iau un credit foarte avantajos” (pentru ei).

Aşa că „domnul credit” va fi paznicul meu vigilent. Mă va smulge fără milă de lângă copii, prieteni, soţie, Dumnezeu, cauze sociale, părinţi etc şi mă va trimite la muncă. Atunci voi crede că e normal aşa încercând să-mi păcălesc conştiinţa. În realitate am un stăpân pentru un bun sau lucru de care mă puteam lipsi sau care putea fi dobândit şi altfel.

La toate acestea se adaugă educarea care o dăm copiilor. Copiii noştri vor fi învăţaţi să trăiască în datorii şi o vor face pentru orice nimicuri. Ei sunt educaţi prin exemplul nostru că pentru a deţine un lucru trebuie să se împrumute ca să deţină ceea ce îşi doresc. Poate tu stai bine să te gândeşti pentru un împrumut, dar copiii vor vedea în credite o oportunitate extraordinară de a cumpăra ceea ce îşi doresc şi nu ceea ce e strict necesar. Asta explică şi explozia de credite pentru telefoane, tablete, laptopuri, maşini şi chiar haine.

Nu aş putea să spun că sunt împotriva creditelor dar am încredinţarea că 90% dintre ele nu trebuiau contractate. Viaţa „pe datorie” este grea, foarte grea, stresantă şi robitoare. Eu abia aştept să lichidez creditul, am început eforturi mari ca familie pentru a plăti creditul mai repede, vrem să fim liberi. Data viitoare voi fi mai înţelept decât am fost tocmai pentru a putea să ne bucurăm ca familie mai mult. Doamne ajută!

 Foto: Habitat for Humanity

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply