Cât de stresantă este încercarea

Cei care se numesc credincioşi cunosc foarte bine termenul de „încercare”. Unii îl percep ca pe ceva rău venit în urma necredinţei, alţii îl percep ca pe ceva rău dar venit la pachet cu credinţa şi unii îl percep ca fiind ceva normal vieţii de credinţă şi mai sunt şi unii care îl percep ca pe ceva bun, pozitiv. În funcţie de modul de percepţie al încercării găsim mai multe moduri de reacţie la încercare. De regulă, la cei mai mulţi dintre creştini, încercarea e de nedorit. Mulţi creştini se roagă ca să le meargă bine  şi nimic care le-ar putea strica „binele” să nu dea peste ei, nici boală, nici lipsă, nici prigoană, nici traume, nici îndoială, nimic. Creştinii ar vrea ca toate lucrurile să le meargă bine.

Aşa se face că orice încercare care vine asupra unui credincios devine un factor de stres puternic şi acesta reacţionează la încercare specific stresului:  corpul său eliberează acid în stomac, accelerează bătăile inimii, pregăteşte omul de apărare sau luptă. Stresul se pare că e factor major al cauzei bolii Alzheimer, bolilor de inimă, ulcerului, diabetului, infertilităţii, migrene, tuse, răceală şi cancer. Aşa că o percepere a încercărilor ca fiind ceva anormal va crea mari probleme şi trebuie neapărat să regândim ce înseamnă încercarea şi ce rol are aceasta.

Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic. Iacov 1:2-4  

Fiecare din cei ce citiţi aceste rânduri aţi urmat o şcoală şi aţi trăit viaţa de elev. Una din caracteristicile vieţii de elev este examinarea. Examinarea poate produce mare stres fie că este vorba de o banală verificare la teme sau de o lucrare de control, teză sau de un examen de bacalaureat, licenţă sau doctorat examinările de regulă sunt stresante pentru că educaţia primită de noi este în spirit competitiv. Suntem învăţaţi de mici că scopul mergerii la şcoală este competiţia, clasamentul. În acest fel examenele au un stres suplimentar, examenele nu mai sunt metode de verificare a ceea ce s-a învăţat, ci devin factori stresori foarte puternici iar aşteptarea notelor la aceste examene e grea şi chinuitoare.

Focalizarea pe ţintă e foarte importantă. Un elev care priveşte doar la şcoală, materii, examene, cărţi va fi demotivat în cele din urmă. Unul care priveşte la ce vrea să devină va putea să înveţe mai cu spor, mai eficient. În viaţa de credinţă focalizarea pe pământ, necaz, durere, material, avere etc ne fac să vedem  examenele foarte grele, ilogice dar focalizarea pe ţintă, pe finalitate va da putere oricărui creştin să treacă altfel prin şcoală şi examene.

Fiul nostru, Timotei, a venit într-o zi cu un şase la o materie lejeră. Era supărat, agitat dar pentru că regula e regulă nu a  durat 5 minute de când a intrat în casă şi ne-a comunicat nota. I-am spus „Bravo” dar nu ironic, nu sarcastic, nu cu lingura în mână. A fost foarte uimit că nu l-am mustrat, era primul 6 luat de el. „Dar nu mă cerţi?” m-a întrebat. Am spus: Nu, nu te cert. Nota ta arată cât ai învăţat tu, e pentru tine, tu te verifici, important este să îmi spui ce crezi tu acum? Aşa am avut una din discuţiile cele mai frumoase cu Timotei şi l-am asigurat că nu va fi pedepsit pentru note proaste şi că acestea reprezintă unităţi de măsură cu care se poate verifica dacă este pe un traseu bun sau mai trebuie ceva corectat.

Iacov ne spune în epistola sa că încercarea ar trebui să fie un motiv de bucurie şi cumva m-a surprins iniţial, dar este destul de logic. Un creştin este cu atât mai stresat cu cât credinţa este mai slabă. Cum creşte credinţa, cum stresul se reduce. Stresul apare când ai încercări dar nu ai credinţă. Ce ar fi şcoala fără examene? Care ar fi finalitatea? Cum te-ai putea măsura dacă ai progresat sau nu? Mai devreme sau mai târziu e nevoie de examinare, fie că aceasta e de forma unei teze, lucrări sau a unui proiect care trebuie realizat. În credinţă este la fel iar încercarea nu va deveni un motiv de bucurie până când credincioşii nu vor realiza că finalitatea examinării lor este maturizarea spirituală şi în cele din urmă desăvârşirea credinţei adică, asemănarea cu Hristos. Cu cât elevul este mai dornic să devină în viaţă specialistul care îşi doreşte cu atât examenele devin doar trepte care îl ajută să ajungă acolo. Un student care vrea să devină medic, va fi bucuros să poate demonstra că merită să fie medic, că are abilităţile şi cunoştinţele necesare. În viaţa de credinţă este similar.

Examenele sunt foarte stresante când nu te-ai pregătit. Orice elev a trecut prin asta, sau aproape orice elev, eu am trecut. Examenele erau criminal de grele dacă nu aveam materia învăţată. Spuneam sute de rugăciuni să nu îmi pice partea neînvăţată la examen şi de obicei… aţi ghicit (mare dreptate avea Murphi ăsta). În credinţă de foarte multe ori este la fel. Dacă avem lecţiile nefăcute, încercarea e foarte foarte grea, e stresantă, e dificilă, e de nedorit. Încercarea credinţei devine o chestiune de viaţă şi moarte şi de stres extrem. Dar dacă am fost „atenţi la lecţii” dacă am fost prezenţi „în clasă” dacă am ascultat „profesorul” şi dacă „ne-am făcut temele” atunci examinarea va fi plăcută şi stresul va fi mic. Fără stres deloc nu cred să existe examene, dar cei ce s-au pregătit pentru examene vor avea parte de stresul constructiv, cel care îi ajută să facă faţă examinării.

Încă un aspect e cel al seriozităţii elevului în şcoală. Sunt multe tipuri de elevi dar unii se remarcă prin absenţe, neatenţie, tulburarea colegilor, deranjul la ore, comentarii inutile etc. Aceştia la examen trec în cel mai bun caz din milă. Când vorbim de şcoala spirituală, astfel de elevi vor avea parte de mari traume la examinare. Vor vedea pe Dumnezeu nedrept, fără milă, prea aspru, vor vedea încercările ca imposibilităţi pentru că ei nu au luat niciodată şcoala în serios. Examenele şcolii credinţei însă sunt întotdeauna evaluate corect şi Profesorul este imposibil de mituit sau prostit. Merge faza cu fraţii, cu surorile, cu apropiaţii, cu pastorul sau preotul dar la examen nu mai merge nici un „giumbuşluc” şi nici o „şmecherie”. Acolo nota e notă.

Cum este încercarea credinţei pentru noi? Cât este de stresantă? Ce putem îmbunătăţi? Eu m-am hotărât pentru a reduce stresul să fiu elev mai bun adică: să nu lipsesc la ore, să fiu atent, să învăţ, să-mi fac temele, să respect colegii şi Profesorul şi să privesc spre finalul şcolii la „premiul alergării”. Asta mă va ajuta mult în trecerea cu bucurie a încercărilor. Nu am ajuns în stadiul acesta dar ştiu calea într-acolo.

Foto: chiasuanchong.com

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Leave a Reply