Vin părinţii călători

„Domnu` Teo, vineri vin părinţii mei acasă şi nu mai fac  consiliere două săptămâni, nu i-am văzut de la crăciunul trecut şi acum vreau să stau cât mai mult cu ei.” Aşa a început discuţia cu unul din tinerii care fac consiliere de ceva vreme. A continuat însă pe acelaşi subiect şi am descoperit multă nesiguranţă, neîncredere, doliu, răzvrătire şi teamă în sufletul său. Mihai îşi iubea părinţii dar în sufletul său totul era amestecat cu privire la relaţia lor. Se bucura dar în acelaşi timp se întrista că vin acasă. Voia ca să îi mustre cumva, dar se temea că este nepotrivit pentru un copil să le ceară părinţilor care „se chinuie atât” ceva în plus. Voia să rămână mereu acasă sau să rămână mereu plecaţi, numai să nu trăiască toată lupta aceea emoţională a venirii şi a plecării lor. Avea nevoie de ei, dar nu avea curajul să îi tulbure de la planurile făcute. Se simţea abandonat dar legat, nu avea tăria să lege relaţii de teama abandonului. Îi plăceau cadourile şi banii pe care părinţii îi aduceau, dar se simţea cumpărat ieftin. Îl vedea şi pe Dumnezeu tot aşa, unul care are treaba cu oamenii tot pe la sărbători.

E un crâmpei, o fărâmă din ceea ce se pretrece cu fiinţa unui copil care are părinţii plecaţi pe afară. Cel puţin Mihai, avea tot ce îşi dorea, dar depărtarea şi lipsa părinţilor lucrau în fiinţa lui dramatic. Încerca să-şi tempereze emoţiile şi sentimentele, dar deja are „malformaţii”. Încerca să ignore „boala” dar efectele erau vizibile de la depărtare. Avea tot ce îşi dorea dar nu avea nimic. Îl invidiau colegii pentru telefonul său, hainele sale, banii săi, iar el îi invidia şi mai profund pe colegii pe care tata sau mama îi aşteptau la ieşirea de la ore. Imaginea copiilor aşteptaţi de părinţi la ieşirea de la şcoală şi îmbrăţişările Mihai mi-a povestit-o mai mult în hohote de plâns, la fel ca şi pe cea referitoare la şedinţa cu părinţii, serbările de la şcoală şi ajunsul acasă de la şcoală. Pe el nu îl îmbrăţişa nimeni. Luase atâtea note bune, reuşise atâtea proiecte dar nu simţise braţe strângându-l la piept ci doar o voce în telefonul rece înainte de culcare. Voia mai mult…. de fapt voia mai puţin… voia să fie copil şi să fie îmbrăţişat. L-am strâns în braţe şi a plâns minute bune, altceva nu am putut să îi spun, nu am putut să-i motivez părinţii de nici un fel, nu am putut să îl îndemn să mai rabde, să mai sufere, să se mai mulţumească cu telefonul său, cu hainele sale. Nici nu am mai putut deschide gura… avea nevoie doar de o îmbrăţişare.

Nu vreau să supăr pe nimeni cu postarea aceasta, vreau doar să trag un semnal de alarmă asupra unui fenomen foarte vizibil la sărbători, acela al întoarcerii „părinţilor călători”. Ştiu că toţi părinţii în situaţia asta mi-ar spune acum că situaţia lor e foarte grea, că suferă şi ei, că vor să aibă pâine pe masă, că vor să-şi vadă copiii mari dar opriţi-vă câteva secunde de la scuze, fie că sunt valabile fie că nu şi meditaţi. Pentru cine munciţi?

Copiii nu sunt de cumpărat. Da, sunt sensibili, îşi doresc tot felul de tehnică, haine, scutere, jucării etc dar copiii nu sunt de cumpărat. Ei, la vârsta lor, nici măcar nu ştiu că ce îşi doresc le poate fi dăunător deşi părinţii ştiu. Ei ar vrea de toate dacă se poate, dar nevoia fundamentală pentru ei, dincolo de dorinţele şi hachiţele copilăreşti, este nevoie de mama şi de tata. Încetaţi să mai cumpăraţi copiii. Opriţi-vă pentru că la finalul vieţii voastre ei vă vor vinde. Opriţi-vă pentru că asta înseamnă educare în spiritul veacului acesta al consumerismului. Copiii au nevoie de părinţi mai mult decât orice altă nevoie de lucruri materiale.

Copiii au sentimente şi emoţii. Da, chiar au, vă spun sigur şi sentimentele şi emoţiile lor sunt tot aşa de importante şi intense ca şi ale voastre doar că sunt mult mai sensibile. Aşa că vă rog pentru numele lui Dumnezeu, nu vă mai jucaţi cu sentimentele şi emoţiile lor pentru că îi distrugeţi. Îi forţaţi să trăiască starea de doliu şi când aproape s-au vindecat le stârniţi iar rănile. Au bătălii imense în sufletul lor, mult prea grele pentru vârsta lor. Nu vă jucaţi de-a mama şi de-a tata şi mai ales nu vă jucaţi cu mintea unui copil indiferent dacă o faceţi conştient sau inconştient.

Copiii au nevoie de modele. Ce îi inspiră modelul tău? Ce îi spui prin viaţa ta să facă? Să plece la muncă când vei fi bătrân şi să te ţină într-un azil unde să te viziteze de două ori pe an, asta îi arăţi prin modelul tău. Îl înveţi să-şi lase familia şi copiii şi să plece la muncă în altă parte, îl înveţi să îţi pună nepoţii în cârcă şi el să plece cu soţia sa departe unde se câştigă mai bine. Îl înveţi că banii sunt infinit mai de dorit decât familia. Poate nu ai intenţia asta dar copilul tău e foarte posibil ca aceasta să înveţe de la tine.

Copiii au nevoie de Dumnezeu. Şi nu uita că ei îl văd pe Dumnezeu în funcţie de cum îi văd pe părinţi, mai ales pe tata. Dacă tata este aspru şi sever  e foarte posibil ca aşa să îl vadă şi pe Dumnezeu, dacă tata este departe e foarte posibil ca aşa să îl perceapă şi pe Dumnezeu. Dar dacă tata este aproape, îl ia în braţe, este acolo la succesele şi la eşecurile sale, este acolo când e nevoie de îndreptare sau de încurajare atunci aşa îl va vedea şi pe Dumnezeu. Cum îl arăţi tu pe Dumnezeu copiilor tăi?

Copiii au nevoie de îmbrăţişare. E vital pentru ei să fie îmbrăţişaţi, e crucial aş spune pentru dezvoltarea lor echilibrată, dar nu îmbrăţişare prin intermediul unei vorbe la un microfon, nici prin intermediul unei poze cu braţele deschise, ei chiar au nevoie de braţele mamei sau ale tatălui să îl tragă la pieptul lor. Au nevoie să simtă că sunt importanţi, au nevoie să audă inima mamei şi a tatălui bătând când sunt îmbrăţişaţi.

Copiii au nevoie de mama şi de tata. Una din fazele care m-a şocat în caretea „Minunata lume nouă” a fost prezicerea că, copiii nu se vor mai naşte normal, ci vor fi concepuţi în incubatoare speciale în această minunată lume nouă, tocmai ca să nu mai dezvolte emoţii şi sentimente privitoare la părinţi, să nu mai aibă nevoie de părinţi şi să poată în acest fel să fie supuşi necondiţionat sistemului. Vrei tu oare să faci jocul „lumii minunate” unde copiii nu mai au sentimente faţă de părinţi şi invers? Copiii au nevoie de mama şi de tata, aşa a lăsat Dumnezeu lucrurile, aşa le-a menit El să fie. Orice abatere de la asta e neascultare de Dumnezeu.

Dumnezeu să aibă milă de toţi copiii „fericiţi” şi de toţi „părinţii călători”. El să vindece ceea ce noi am rănit, el să repare ceea ce noi am stricat şi să îndrepte mintea şi intenţiile noastre măcar în ultimul ceas. Continuăm mâine.

Foto: Sursa Zilei

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply