Iubeşte-mă aşa cum sunt

Daniela și Marius stăteau unul în faţa altuia în cabinetul de consiliere şi nu ajungeau nicicum la un consens. Ambii doreau să fie iubiţi şi ambii erau dispuşi să iubească, cel puţin din declaraţiile lor dar „nu mai găseau frecvenţa” Danielei nu-i plăcea cum o iubeşte Marius iar lui nu îi plăcea cum îl iubeşte Daniela. Era o situaţie care din păcate e din ce în ce mai întâlnită şi care sumar şi dramatic e numită „incompatibilitate de caracter” pe baza căreia se pronunţă multe divorţuri.

Este oare de ajuns ca un om să te iubească sau e nevoie de ceva mai mult decât declararea iubirii? Oare putem aprecia corect iubirea de care avem parte? Oare nu e nevoie să ne şi lăsăm iubiţi?

Te iubesc – a devenit o expresie aproape fără semnificaţie datorită comercializării sale absolute. A devenit ieftină şi fără valoare, fiind scrisă pe toţi pereţii, pe toate chinezăriile ieftine, rostită de la prima întâlnire, ridiculizată şi secătuită de importanţă, semnificaţie şi frumuseţe. Expresia aceasta eu o consider cât se poate de corectă dar confiscată de păcat cum sunt şi cuvintele sex, plăcere şi dragoste. Totuşi ele sunt mult mai importante şi valoroase decât oamenii le consideră. Varianta umană a lor este într-adevăr lipsită de putere şi valoare, dar imediat ce omul cunoaşte dragostea lui Dumnezeu înţelege şi  importanţa şi adevărata semnificaţie a dragostei şi a iubirii.

Aşadar, este oare de ajuns să spui celuilalt „Te iubesc!” sau dragostea aceasta trebuie exprimată şi altcumva decât verbal? Marius, despre care vorbeam mai sus, nu declara prea multe, greu îi scoteai din gură o asemenea declaraţie dar din gesturi, obiceiuri,fapte arăta dragoste soţiei sale şi ea vedea asta dar voia o altfel de dragoste. Sau mai bine zis voia şi declaraţii pe care soţul ei nu se grăbea prea tare să i le ofere.. El credea că dragostea trebuie dovedită, arătată prin acţiuni, fapte şi sacrificii. Pe de cealaltă parte el avea parte de pretenţia legitimă a soţiei de a fi iubită şi de tone de declaraţii „ieftine spunea el” dar nu avea parte de o dragoste „ca a sa”. Voia o dragoste de un anumit tip, de un anumit calibru. Cei doi iubeau fiecare în stilul său şi mai ales doreau o dragoste după cerinţele lor.

Problema mare era că ambii vedeau doar lucrurile „neprimite” în relaţie şi nu mai vedeau nici un lucru bun deşi pe hârtie, la un exerciţiu, erau clar mult mai multe lucruri bune în relaţie decât cele neplăcute sau neprimite. Întrebarea este: E de ajuns să fii iubit/iubită sau e nevoie să te şi laşi iubit/iubită? Este dragostea un teren al pretenţiilor? Putem să ne limităm la condiţia iniţială ca femei şi bărbaţi pentru că celălalt trebuie „să ne iubească aşa cum suntem”? Putem renunţa la dezvoltare, creştere, evoluare odată ce „ne-am găsit perechea”? Putem oare să cerem soţului/soţiei să ne iubească total necondiţionat şi fără să ne ceară vreodată să ne schimbăm? Îl putem obliga pe celălalt să ne iubească chiar dacă noi am renunţat la a ne mai îngriji, la a mai fi atrăgători/atrăgătoare? Putem să ne neglijăm „că oricum suntem căsătoriţi”? Avem voie să „ne culcăm pe o ureche”? Doar pentru că am învăţat cântecul cunoscut „Iubeşte-mă aşa cum sunt”?

Cred şi sunt convins că una din marile greşeli ale celor căsătoriţi este pretenţia prostească „Iubeşte-mă aşa cum sunt”. Cu iubirea necondiţionată sunt de acord şi o apreciez, este subiect de carte şi de film dar numai în cazul unor oameni care au handicapuri, boli, imposibilităţi materiale etc. Dar dacă expresia asta apare din cauza lenii, a neglijenţei, a pretenţiilor absurde este foarte păguboasă. Noi suntem datori să ne lăsăm iubiţi dacă vrem iubire. Şi Dumnezeu ne iubeşte dar nu beneficiem de toată dragostea Sa până când nu ne lăsăm iubiţi, cuprinşi de iubirea Sa.

Cred că avem o mare responsabilitate într-o relaţie să fim „iubibili” să fim seducători, să fim atenţi, grijulii, îngrijiţi. Nu trebuie să lăsăm partenerului ceea ce ne rămâne după servici, şcoală, biserică, copii, social, curăţenie etc. Multe, din păcate foarte multe cupluri trăiesc din resturi, resturile zilei şi acelea dacă au şansa. Partenerul de căsătorie de prea multe ori e ultima sarcină pe lista activităţilor zilnice, deci dacă mai rămâne ceva timp și energie e ok, dacă nu… altă dată. Cred că trebuie să ne pocăim de păcatul acesta şi să facem din soţ/soţie o prioritate a fiecărei zile. Avem pretenţia să fim iubiţi dar ne lăsăm iubiţi? Avem pretenţia să fim apreciaţi, plăcuţi, admiraţi dar investim în asta?

Ai tu ca soţie o strategie cum să îţi seduci soţul? Sau „ţi-ai luat de-o grijă” că doar eşti măritată. Când te-ai făcut frumoasă ultima dată doar pentru el? Când l-ai sedus ultima dată? Când ai pus ultima dată pe lista zilnică de activităţi un timp care să fii doar al lui?

Ai tu ca soţ un plan prin care să-ţi seduci soţia? Sau „ţi-ai luat de-o grijă” că e soţia ta, „proprietatea ta” şi oricum la altul nu are voie să viseze că e femeie pocăită. Când ai fost ultima oară şi te-ai pregătit exclusiv pentru un timp cu ea, când ai scos-o în oraş ultima dată dar nu la Billa sau Lidl sau la piaţă? Când ai luat o oră, timp pus deoparte doar pentru a discuta cu soţia ta?

Aşa e că pare absurd? De ce m-am mai căsătorit? Ca să lupt în continuare să seduc? Ca să mă lupt pentru soţia mea, pentru soţul meu? Dacă deja e al meu/a mea ce ne mai complicăm atât? Nu sunt pretenţii „nepocăite” acestea? Dacă spui aşa îţi recomand să înveţi cântecul pe de rost. Dacă însă crezi că avem datoria să fim „iubibili” atunci te invit să medităm mâine asupra „iubibilităţii” .

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

No Responses

Leave a Reply