Căderile creştinilor

Căci cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire. Proverbe 24:16

Poate că nu doar eu ci şi alţii au mai păţit ca şi mine la capitolul acesta. Deşi îl numim pe Dumnezeu Tată se întâmplă adesea să picăm, să cădem la teste aparent simple pe care trebuia să le trecem de multă vreme. Diriginta lui Timotei la şedinţa cu părinţii aseară ne spunea: „Atenţie la exerciţiile uşoare din teze, acolo greşesc cei mai mulţi elevi”. Aş îndrăzni să extind avertismentul şi spre viaţa spirituală, pentru că adesea la acestea ne împiedicăm.

Uneori luptele sunt dure şi trăirea în sfinţenie implică efort susţinut şi înfrânare, dar vin şi momente când „fluierăm pe cale” atunci când toate lucrurile par în regulă, când pare a fi cer senin şi pace, când sunt tentat să mă deconectez şi să „trăiesc viaţa pe pilot automat” mă trezesc că fac plonjoane, mă găsesc  căzut sau trântit. Când mă văd pe jos după o luptă dură, e cumva acceptabil pentru că a fost o luptă şi când e  luptă nu stai în picioare nemişcat şi îi dai cu mâna sau cu gura. Când e luptă e luptă şi asta te pune în diferite situaţii şi poziţii. Dar când lupta e lejeră, când totul pare ok şi atunci cad… mă consum mult.

Nimănui nu cred că îi place „să o ia”. Fiecare din noi am vrea să fim din aceia care suntem stabili, biruitori, credincioşi desăvârşiţi dar în realitate puţini sunt, dacă or fi, din aceia care să nu aibă parte de căderi spirituale. Ce faci atunci? Ce simţi? Ce variante există? Mă întreb adesea pentru că se pare că spiritual, sunt un fel de copil neastâmpărat. Probabil aţi întâlnit copii  din aceia care mereu se caţără prin copaci, mereu caută ceva, mereu umblă, explorează, încearcă, care mai mereu sau julituri pe genunchi sau coate, care se vede că sunt mai curioşi, mai inventivi, mai nonconformişti. Ei bine cam aşa sunt eu. Mai mereu am ceva bube pe coate sau genunchi şi nu se usucă bine rănile că iar fac unele. Lupta mea mare este nu să fiu nonconformist legilor lui Dumnezeu ci celor omeneşti.

Da, sunt adesea considerat un aiurit, pentru că mereu caut ceva nou şi experimentez, dar eu nu pot să trăiesc altfel. Provocarea mare, cea mai mare pentru mine va rămâne umblarea prin credinţă şi de aici mi se trag multe din „juliturile spirituale”. Adică mă încerc să nu ţin cont de nici o lege umană sau religioasă, dar nu din dorinţa de a le încălca ci din dorinţa de a merge călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Uneori jucam când eram copii un joc , al cărui nume nu mi-l amintesc, dar erai legat la ochi şi prin vorbe, altcineva te dirija pe unde să mergi. Cam aşa încerc eu să trăiesc. Încerc să mă deconectez de la pământ şi să mă conectez la Dumnezeu. Uneori asta e simplu, terenul e drept, iarbă pe jos şi manevrele sunt lejere, dar alteori apar pietre pe traseu, alte ori apar dealuri sau văi şi uneori e de urcat pe munte, povârnişuri, de coborât văi adânci. Ei bine dacă faci asta  bazându-te doar pe călăuzirea lui Dumnezeu vei pica uneori, nu pentru că Dumnezeu nu te călăuzeşte bine, ci pentru că umanitatea din noi ne împiedică să auzim sau să înţelegem bine mesajul.

De multe ori sunt tentat să renunţ, să spun că nu are rost, că nu sunt bun, că alţii pot dar eu nu, că am deja prea multe răni. Mi se întâmplă alte ori să cad la teste de copii sau să cad pe teren drept şi atunci durerile sunt mult mai mari. Pavel spunea că are dorinţa să facă binele dar că  răul stă lipit de el. Cam aşa e şi cu noi de multe ori. Avem dorinţa să mergem prin credinţă dar legile umane, limitările legilor ne împiedică. Avem tendinţa de a ne subordona şi călăuzirii directe a lui Dumnezeu dar şi regulilor religioase şi legilor şi nu putem experimenta acea călăuzire deplină. Uităm că legea a fost dată ca să închidă oamenii sub păcat.

Bineînţeles că nu vorbesc doar despre „căderi sfinte” uneori am parte de unele prosteşti, fireşti, păcătoase, vinovate, ruşinoase, instinctuale etc. Mă găsesc adesea revrăjit de pornirile firii vechi şi când deschid ochii deja sunt pe sol. Datorită nevegherii se întâmplă nu doar să cad ci şi să merg târâş la vale distanţe apreciabile şi implicit să adun „o colecţie impresionantă de răni”. Atunci îmi sună în minte tot cuvintele lui Pavel: „O nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte”

Ok, adică nu e ok, dar am căzut, sunt jos, am falimentat, sunt în greşeală, sau în păcat, sau debusolat, sau înfrânt în bătălie sau toate la un loc ce e de făcut?

În primul rând trebuie să ştim că noi am devenit copii de Dumnezeu şi locul nostru nu este acolo. Chiar dacă am căzut, chiar dacă ne-am murdărit, chiar dacă ne-am pătat sau poate suntem „mâliţi până în gât” nu stăm acolo ci fugim la Tata să ne plângem. Vă amintiţi când eram copii ce făceam dacă luam o trântă? Da, fugeam la mama sau la tata şi pentru curăţire, şi pentru alinare şi pentru îmbrăţişare. Primul instinct era acela de a fugi la tata. Acest instinct ar trebui să îl avem şi acum când vorbim de  viaţa şi lupta spirituală iar dacă nu mai este un „instinct” să fie o regulă. Doar acolo putem fi curăţiţi şi alinaţi. Altă variantă nu este. Da uneori ustură când Tata dezinfectează, dar se vindecă mai repede şi avem parte şi de alinare.

Apoi conştientizăm că suntem în război. Şi dacă e război, nu ai cum să te lupţi la cravată şi costum decât dacă eşti undeva în afara frontului şi eşti comandant. Când e război e acţiune, viaţă de front, rană, durere, mers târâş, săpat tranşee, luptă corp la corp. Poţi lua bătaie uneori, te mai trezeşti şi prizonier din neveghere, dar tu eşti cetăţean al cerului şi acolo trebuie să ajungi. Nimic nu te poate ţine prizonier când realizezi identitatea ta şi ţi-o asumi.

Am putea atunci când picăm să ne plângem de milă dar… nu ajută la nimic. Am putea să rămânem căzuţi, dar rar se va găsi cineva să ne întindă mâna şi să ne ridice sau am putea aplica versetul citat. Şi de şapte ori dacă pici tot te ridici. Uneori e dureros, e greu, dar noi nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, noi suntem prin natura noastră înnoită luptători şi învingători pentru că avem natura lui Hristos în noi.

Dacă eşti cumva căzut, e timpul să te ridici. Dumnezeu este acelaşi ieri şi azi şi în veac. Dumnezeu este tatăl tău şi al meu. Dumnezeu poate şi vrea să curăţească să mângâie şi să îmbărbăteze. Aşa că zic si eu ca bunicul meu când mai luam câte o trântă: „Du-te la tatătu!”

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply