Mă faci de ruşine mă…

…nu mai pot scoate capul în lume, mă discută lumea în biserică, vorbeşte toată strada. Ce n-ai avut tu? Ce ţi-a lipsit în casa mea? De ce ne pedepseşti în halul ăsta? Chiar nu ţi-e milă de noi? Şi… tăcere… Adolescentul nu ridica privirea din pământ, era dus undeva departe cu gândurile şi se chinuia să-şi pună frâu lacrimilor dar nu reuşea. Într-un târziu, cu glas tremurat a spus:

Nu am cu voi nimic. Nu vreau să vă fac una ca asta. Vreau doar să trăiesc altfel decât trăiţi voi. După care iar hohote de plâns ale părinţilor şi aceleaşi argumente: Nu te gândeşti că ne vorbeşte lumea, că nu mai putem scoate capul din casă, că ne distrugi? Nu ţi-e milă de mamă-ta care s-a chinuit să te nască şi să te crească? Nu ţi-e milă de mine că am muncit ca un rob toată viaţa ca să aveţi tot ce vă trebuie?

E o parte aproximativă a unui dialog pe care l-am notat în urma unei şedinţe de consiliere acum doi ani. Mama şi tata împreună cu fiul lor de 17 ani discutau cam în felul acesta în cabinet. Cazul nu e deloc singular şi e dramatic pentru oricare părinte ca să-şi vadă copilul că „o ia pe căi greşite” greşite aici însemnând altele decât cele dorite de părinţi.

Am copiii doar de 11 si 5 ani şi nu ştiu ce va fi când vor ajunge la vârsta adolescenţei deşi sper ca oricare alt părinte să facă alegeri corecte şi drepte, iau totuşi în calcul ca aceştia să nu gândească ca mine şi iau în considerare că aceştia vor greşi. Este posibil, foarte posibil ca un copil să decidă să trăiască altfel decât tata şi mama indiferent de eforturile pe care aceştia le-au depus pentru a îi creşte. Unele „abateri” sunt mai acceptate, de exemplu se face şofer de tir în loc de doctor cum a dorit mama sau tata. Altele sunt mai dramatice cum ar fi stilul de viaţă homosexual sau viaţa uşoară şi imorală sau alcoolul şi tutunul. În fond… vor ajunge să decidă singuri pentru viaţa lor şi decizia le va aparţine ca şi consecinţele de altfel. Cu toată dragostea şi sfătuirea unui părinte, un copil poate decide să trăiască altfel decât a fost direcţionat sau decât i-a fost impus.

În unele cazuri vina aparţine părinţilor care au făcut o educaţie „schizoidă” una au pretins copiilor, alta au trăit ei. Un astfel de stil de educare este revoltător pentru copii şi la un moment dat când se vor simţi în stare vor reacţiona printr-o „surpriză” de genul acesta. În alte cazuri vina se împarte pentru că părinţii nu au ştiut anturajul în care copii lor se mişcă. Astfel de stiluri de viaţă nu sunt îmbrăţişate după un vis de noapte, astfel de dorinţe se nasc, sunt alimentate şi susţinute de un anumit anturaj pe care părintele e obligat să îl ştie câtă vreme copilul locuieşte în casa sa. Dar există şi cazuri în care părinţii chiar au făcut tot ce ţine de ei să fie bine şi totuşi copilul alege ceva opus principiilor lor.

Toate cazurile sunt dramatice şi nu le doresc niciunui părinte, dar de la contactul cu această realitate ce putem face?

Într-o bună parte din cazuri discuţii ca cele de mai sus devin un tur de gloanţe cu care tânărul este împuşcat în speranţa că totuşi la presiune sau de milă acesta va renunţa la hotărârile sau viaţa sa actuală. În plus mai apar şi „complimente” de genul „mai bine nu te-aş fi  făcut” sau „eu te-am făcut, eu te omor” sau „mai bine mureai când ai căzut din copac” etc. O astfel de poziţie nu fac decât să confirme tânărului că el nu contează deloc. El înţelege prin asta că tot ce contează e ce crede lumea şi că el nu are importanţă.

copil alungatMulţi dintre noi ne creştem copii pentru a ne satisface importanţa noastră socială. Şi acesta este un aspect foarte sensibil. Mulţi copii au ajuns medici pentru că mama nu a putut dar şi-a dorit. Aşa se face că ajunge medic şi e nefericit (şi exemple sunt mii şi din alte meserii). De multe ori vrem să realizăm ceva ce nu am fost în stare prin copiii noştri văzându-i ca o extensie a noastră şi asta la „pocăiţi” e vizibilă tare. Concurenţa e acerbă, copiii devin săgeţi (in sensul ne scriptural) în lupta cu fraţii. Ai mei sunt mai tari ca ai tăi, al meu e medic, al meu e inginer, al meu şi-a făcut casă, al meu are maşină, a mea s-a măritat deja etc. Nu mai este luptă directă ci prin folosirea copiilor ca arme de atac. Ei bine, copiii se revoltă şi vor trânti la pământ toată strategia părinţilor în acest sens.

Cazul de mai sus a culminat nefericit. Copilul a primit bagajele şi tata şi mama „i-au făcut vânt” (este expresia copilului) au renunţat la copil pentru a nu îşi păta imaginea socială. Asta nu a făcut decât să confirme definitiv copilului că el nu a fost dorit decât pentru succesul părinţilor şi a fost doar folosit. Aceasta l-a aruncat mai mult în braţele acelor femei cu care se culca, acolo se simţea acceptat şi iubit într-un anumit sens şi era oricum mai bine decât nimic. La vârsta asta avea şi el o anumită „importanţă socială” şi nu dorea să muncească pentru a o consolida pe a părinţilor, voia să  fie el, dar părinţii nu puteau accepta asta. Ce s-a întâmplat mai departe… nu vă spun deocamdată, dar părinţii au scos din viaţa lor „buba” şi „şi-au refăcut viaţa şi renumele” abandonând rolul lor de părinţi şi lupta în a arăta copilului dragoste.

Nu ştiu ce aş face dacă un fiu al meu ar veni cu o astfel de „bombă” la mine. Probabil că aş fi distrus, dar acum sunt hotărât la un lucru… din casa mea nu-l voi alunga. Voi da dovadă că îl iubesc şi atunci când am de suferit din partea lui. Cu dragostea Dumnezeu a câştigat milioane de păcătoşi, unii din ei criminali periculoşi, voi încerca şi au după exemplul Domnului Meu să iubesc tot aşa. Sper să am şi atunci gândirea de acum. Cât despre importanţa mea socială… îmi pasă de ea, dar poate să se facă praf că nu mă doare mai tare pierderea ei decât pierderea copilului meu.

Tu ce ai face într-un asemenea caz?

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

One Response

  1. pety 11/09/2013

Leave a Reply