Din greşelile trecutului – Dualitatea

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Matei 6:254. Orice dualism este o otravă. Emil Cioran

Nu mă voi referi în această meditare la dualism ca şi curent filosofic deşi este interesant (găsiţi detalii aici dacă vă interesează), ci mă voi referi la dualitate ca mod de a trăi, sau mai bine zis, de a nu trăi viaţa. Una din marile greşeli ale trecutului meu, sper că nu şi ale viitorului, este trăirea dualistă adică trăirea unei vieţi formale şi a uneia ascunse. Una este formală pentru că este impusă fie de religie, fie de cultură, clasă socială, conjuncturi etc şi cea ascunsă fiind cea care vine oarecum natural din noi dar pe care nu avem curajul să o trăim la suprafaţă fie din cauza religiei, fie e culturii sau a constrângerilor de orice altă natură.

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia că trebuie să faceţi faţă la două vieţi deodată dar eu am trăit această senzaţie. Nu neapărat că am avut o viaţă ascunsă, deşi am făcut şi unele lucruri pe care nu aş fi dorit să le ştie nimeni, ci pentru că începusem să trăiesc după cum mediul religios şi contextul social îmi dictau. Mă trezisem că trăiam o viaţă care nu era a mea, o viaţă care era a  lor, eu nu mai existam decât prin ei. Ceea ce eram eu cu adevărat nu mai conta pentru nimeni ci conta ce eram eu pentru ei. Ajunsesem să cred chiar eu însumi asta şi o confundam cu o stare spirituală înaltă pe motiv că eu dispăream ca fiinţă pentru ceilalţi.

Probabil este una din cele mai răspândite afecţiuni spirituale, duplicitatea. Mulţi oameni care trăiesc o viaţă pentru biserică şi alta pentru ei înşişi. Oameni care cred că au ajuns la un nivel spiritual mare pentru că sunt implicaţi în foarte multe lucrări care implică o mare renunţare la sine. Oameni care cred, cum credeam şi eu, că activismul religios e o creştere spirituală şi o dovadă puternică de iubire de oameni când de fapt e doar o dovadă de imaturitate spirituală, de slăbiciune sufletească şi de ce nu de un egoism nereuşit.

Nu mai încape îndoială de natura păcătoasă a acestui mod de trăire şi de faptul că oamenii aceia trebuie să îşi mărturisească acest păcat şi să se lase de el însă cum procesul lăsării nu este floare la ureche doresc să spun câte ceva şi despre originea trăirii dualiste pentru ca mai apoi mâine să scriu despre cum să trăim viaţa noastră cu bune şi rele.

De când suntem mici primi o educare de tipul „Nu e bine să faci aia”, Nu ai voie să faci aia” „Trebuie să faci aia” o educare pe principiul „Aşa da. Aşa nu” fără explicaţii sau alte discuţii. Copiii care îndrăznesc să întrebe sau să conteste sistemul educaţional sunt consideraţi inadaptaţi social, copii cu probleme iar părinţii lor sunt consideraţi incapabili să îi educe. Societatea în care trăim ne vrea pe toţi la fel indiferent de talentele noastre, de abilităţile noastre, de dorinţele şi năzuinţele pe care le avem. Drept dovadă priviţi puţin spre sistemul educaţional şi apoi sigur înţelegeţi. Un astfel de tip de educare va forma viitorul adult ca un dualist. Are o viaţă a sa dar nu are curajul să o trăiască, va trăi o viaţă a altora pentru că „aşa trebuie”

Dacă mergem spre sistemul religios lucrurile sunt şi mai grave. Oameni care trăiesc aşa pentru că părinţii lor au apucat aşa. Oameni care trăiesc o anumită religie pentru ca să nu-şi facă familia de râs, sau pentru ca să nu fie bătaia de joc a celor din jur. Oameni care primesc botezul pentru că le-a cam venit rândul, pentru că tata sau mama fac presiuni, pentru că s-au botezat deja toţi prietenii săi. Oameni care rămân într-o anumită religie doar de gura celorlalţi. Mai mult, oamenii aceştia dualişti vor trăi o viaţă tare complicată şi viciile îi pândesc la orice pas. Insatisfacţia vieţii îi împinge în momentele de singurătate spre tot felul de vicii şi păcate ascunse.

duplictarTrăirea unei alte vieţi e foarte complicată. Deşi purtatul de măşti e foarte la modă, totuşi e foarte, foarte obositor şi frustrant să joci la dublu, ca să nu mai zic de cei care au mai mult de două vieţi. Un astfel de trai aduce oboseală şi extenuare pentru că e nevoie de energie dublă măcar ca să joci aşa, apoi aduce frustrare şi neîmplinire. Trăind viaţa altora nu găseşti motive de a trăi, când ceilalţi dispar sau se schimbă tu nu mai ai sens, când ceilalţi nu te apreciază te simţi ruinat, fără sens, fără direcţie şi nu înţelegi de ce exişti. Asta duce foarte uşor omul în vicii, depresii şi destul de des şi spre suicid.

E mare lucru să îţi accepţi viaţa, să ţi-o asumi şi să o trăieşti. Într-o societate formală şi conformistă, într-un sistem religios impunător şi puternic legiferat puţini sunt cei care mai reuşesc să-şi trăiască viaţa aşa cum Dumnezeu le-a rânduit-o. Cei mai mulţi vor tări la dublu, cum şi eu am făcut şi încă mai sunt tentat să o fac (dar sunt sub tratament). Cu siguranţă este o greşeală un astfel de trai. E mult mai frumos un trai simplu, sincer şi unic. Un trai care să fie al meu, o viaţă care deşi poate fi diferită am tăria şi puterea să mi-o trăiesc. O credinţă în Dumnezeu reală fără a trăi constrângerile ne biblice ale vreunui cult sau religii. În acest mod am fi mult mai fericiţi, am avea satisfacţia că am trăit viaţa, iar pe patul de moarte am putea spune cu împlinire: mi-am împlinit menirea.

Tu ce chemare ai? Ce viaţă se ascunde în spatele măştilor pe care le porţi? Care îţi sunt dorinţele şi năzuinţele? Crezi în Dumnezeu, ai o relaţie cu El sau ai doar o formă de evlavie? Eu m-am săturat de trăit viaţa altora, nu o mai vreau, o vreau pe a mea şi mă voi strădui să mi-o trăiesc atât cât mi-a mai rămas. Voi trăi viaţa mea pentru mine şi voi da şi altora din ea dar nu voi mai trăi o altă viaţă.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply