Patul de la geam

Povestea următoare este despre doi bărbaţi grav bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţind aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea aşezat în fiecare zi câte o oră pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră.

Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă ipotetica privelişte pe care o oferea unica fereastră.
Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau la nesfârşit: despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţele. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea aşezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară.

Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunţime ce se întâmplă în afara spitalului. Perspectiva să se lărgea şi capăta substanţă datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulţime de rațe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiţii se plimbau îmbrăţişaţi admirând florile în toate culorile curcubeului ce creştea din belşug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile iar pe cer se profilau clădirile oraşului ce se vedeau în depărtare.

Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţios alese tot ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsă purtat de povestire închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-amiază călduţă omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reuşea să îşi imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiţi şi maşinile decorate de sărbătoare.

Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmplă afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea. Începuse să îşi antipatizeze colegul de cameră şi, în cele din urmă, ajunsese să-şi dorească cu disperare să fie el aşezat în locul aceluia.

Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastra murise liniştit în somn. Cu tristeţe, cheamă asistenţii să ia trupul neînsufleţit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care şi-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat şi se asigură că stă confortabil apoi îl lăsă singur. Încet şi cu mare greutate bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să încerce să arunce o primă privire afară. În sfârşit se putea bucura nemijlocit de priveliştea de afară!

Se căzni să se întoarcă şi privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă: “Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc şi un lac şi îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?”.

Sora îi răspunse surprinsă: “Vai! Nu ştiai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: “Poate voia doar să te încurajeze”.

Morala…

Poate ai  dorit uneori ceea ce altul are, poate ai dorit ce alţii descriu, poate ai dorit viaţa şi bunurile altora dar niciodată nu poţi şti care e realitatea vieţii lor sau care e preţul plătit de ei.

În final am găsit si un filmuleţ. Chiar dacă e puţin diferit de ce ştiam eu esenţa e aceeaşi. Recomand să citeşti întâi apoi să te uiţi la filmuleţ.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply