Verifică-ţi sarcina

Când mergeam cu bunicul nostru la câmp uneori veneam acasă sus pe carul încărcat cu fân sau paie sau porumb. Încărcarea carului era o chestie dificilă pe care nu oricine o putea face, trebuie să cunoşti şi cât pot trage boii şi ce drum ai până acasă şi ce car ai şi dacă vei trece prin Siret sau pe poduri. Tot ce puteam face e să ţinem de boi că la aranjat ceva nu era loc de noi. Bunicul era meticulos şi foarte atent la ce, cât şi cum pune în car. Cu toate astea am avut două incidente. Unul cînd s-a rupt roata de lemn de la greutatea sfeclei şi altul cănd curentul de apă la trecerea prin Siret era mai mare decât estimase şi a răsturnat carul cu paie acolo în mijlocul apei.

Îmi amintesc şi de un incident petrecut în drumeţiile noastre montane. Dacă mergeam cu telecabina nu ne preocupam prea tare de ce bagaje târâim după noi, dar dacă aveam de făcut trasee pe jos trebuia neapărat să avem sarcina bine distribuită între noi dar şi rucsacii bine fixaţi în spate. În una din tabere, verişoara mea Oana, a avut o problemă cu rucsacul. Urcam pe sub traseul telecabinei din Buşteni (un traseu destul de greu pentru o ceată de copii ca noi) şi pe la jumătea traseului când în dreapta aveai perete de stâncă, jos două palme de cărare iar în stânga vreo 100 de metri de prăpastie o curea de la rucsac a cedat dezechilibrând-o serios pe Oana. Fratele meu, atât a apucat să facă, să o lipească cu mâna de peretele de stâncă şi rucsacul a căzut mai bine de 100 de metri tăindu-se în stânci şi dezintegrându-se tot. Am tras o sperietură zdravănă. La primul loc mai larg ne-am verificat toţi rucsacii şi ne-am asigurat să nu păţească careva ceva.

 Sunt lecţii de viaţă de la care trebuia să învăţ dar se pare că îmi amintesc de ele doar când se rupe rucsacul sau când roata cedează. De multe ori, de prea multe ori ingor principiile privitoare la sarcină şi se întâmplă şi mă trezesc în supra sarcină, obosit, dezamăgit de mine şi dezamăgindu-i pe alţii contrar tuturor eforturilor mele de a îi mulţumi. Uneori cad în panta aceasta a dorinţei de a mulţumi pe toată lumea şi fac eforturi disperate pentru a realiza asta ingnorând toate beculeţele care mi se aprind de avertizare în “panoul de control”.  Uneori ajung să fiu dezamăgit de greutatea cu care unii oameni pot fi mulţumiţi şi păţesc adesea ca în povestea cu Ion care a plecat în America şi se întorcea uneori acasă (o pun la final)

Am învăţat să cer mult de la mine şi uneori realizez că preţul plătit de mine atât de scump uneori prin oboseală, nesomn, sacrificiu al familiei şi personal, pentru alţii este un lucru uşor ca hârtia igienică. Am cazuri de oameni la care m-am implicat mult şi am fost disponibil oricând rupând din somn, din odihnă, făcându-mă disponibil la orice oră doar ca să facă progrese în problemele cu care au venit şi care totuşi să ia aceste eforturi ca pe ceva meritat, ceva care se găseşte ieftin oriunde, ceva care poate fi ignorat, că doar a fost gratis şi dacă vreodată nu s-a putut să mă sacrific, au fost extrem de supăraţi crezând, ca în întâmplarea cu Ion, că i-am păgubit.

E dificil pentru mine să mă împart, a fost dificil de când mă ştiu. Şi la tăiat prăjiturile sau tortul las pe altcineva şi chiar când fac mâncare eu o rog pa Ana să pună ea în farfurii că nu mă ştiu la împărţeală. Aşa se face că mă găsesc în faza în care trebuie să îmi “refeliez” viaţa. Consilierea cere o felie consistentă şi mă trage inima să îi dau, biserica cere şi ea una grăsunică şi nu ştiu cum să fac să nu dezamăgesc (se pare că nu prea reuşesc), meditaţiile astea zilnice au şi ele nevoie de o oră jumate două, radioul are şi el nevoie şi ar vrea tot mai mult să primească şi mai sunt şi alte 20 de felii de făcut. Totul se bate pe felia de timp rămasă după serviciu şi anume ora 17 la ora 22 timp în care familia nu ar trebui să aibă de suferit, nici Ana nici copiii. Grea treabă feliatul ăsta al vieţii.

Voi spune doar ca Solomon şi eu: Dă, deci, robului Tău o inimă pricepută.

Povestea lui Ion

Un ţăran pe nume Ion a plecat prin multe eforturi în America. După o perioadă de 7-8 ani de America a venit prima dată acasă. A mers la crâşma din sat şi s-a întâlnit cu prietenii săi dinainte de a pleca. Toată lumea veselă şi bucuroasă de revedere. După un timp Ion a rămas doar cu cei mai buni prieteni, vreo 8 la număr cărora după un pahar de curaj le-a dat fiecăruia câte 100 de dolari, aşa de prietenie. Toţi au fost bucuroşi, l-au felicitat pe Ion de reuşita sa, l-au felicitat pentru că se însurase cu o americancă etc.

După 2 ani Ion a venit iar acasă. Faza a fost cam aceeaşi, prietenii lui primind iar 100 de dolari.

După alţi trei ani lucrurile se repetă şi prietenii lui primesc iar 100 de dolari fiecare

După alţi 2-3 ani vine iar Ion în sat. Prietenii lui s-au bucurat mult auzind că a venit. S-au întâlnit iar, au vorbit s-au bucurat şi Ion scoate iar banii să le dea. De data asta spune el:

– Mă, acum vă dau doar 50 de dolari. Copilul a intrat la şcoală, cheltuielile sunt mai mari şi numai atât pot să vă dau.

Oamenii au fost dezamăgiţi se pare şi după plecare lui Ion au început să comenteze spunând:

– Uite mă la Ion ăsta, s-a ajuns şi el şi acum, nu îi mai ajungi pe la nas, se crede mare american. În plus ţine şi copilul la şcoală pe banii noştri.

.

carul cu fan

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Comentarii prin Facebook

Leave a Reply