Respectul – ingredientul minune

Când vorbim de relația copii – părinți, la capitolul respect, prima dată ne vine în minte pasajul biblic: Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, căci este drept. „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” -este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință- „ca să fii fericit, și să trăiești multă vreme pe pământ.” Este un pasaj al Scripturii pe care cei mai mulți copii îl aud înainte de Tatăl Nostru sau alte pasaje.

Dacă ar fi să ne concentrăm mai mult asupra adolescenței și tinereții timpurii a copilului, probabil e unul din pasajele repetate cel mai des la urechile lor. Eu sunt de principiu că „repetiția e mama învățăturii” dar în unele cazuri, folosirea textelor Biblice e abuzivă și produce doar mânie nu efecte constructive. Cinstea este adesea invocată și impusă abuziv, nu este câștigată prin muncă. Prea adesea părinții cred că pot impune copiilor lor, doar prin repetarea unor pasaje ale Scripturii, diferite schimbări care trebuie făcute. Nu ar fi rău, dar dacă eu însumi nu sunt schimbat de Scriptură, copiii mai vor avea o mare greață când voi încerca să îi schimb pe ei cu Biblia.

Orice părinte care dorește copiii iubitori și ascultători de Scriptură, trebuie să fie mai întâi ei înșiși așa. Degeaba mă trezesc la o anumită vârstă că trebuie să aplic Scriptura, repede și urgent. Degeaba îmi amintesc de poruncile Bibliei pentru adolescentul meu doar când el are 14 ani, ele trebuie să facă parte din felul meu de viețuire pentru a avea impact. Biblia nu e „ghidul în 3 pași de îmblânzire a unui adolescent răzvrătit” pe care punem mâna „în caz de urgență”. De fapt, efectul va fi total pe dos. O fată sau un băiat aflați la vârsta la care vor să „își ia viața în mâini”, vor detecta și penaliza drastic orice nesinceritate sau fățărnicie.

Trebuie să fim sinceri cu noi și cu copiii noștri, să ne cunoaștem și să recunoaștem starea în care ne aflăm, apoi să pornim realist la drum. Nu e corect ca eu să pretind copiilor mei ce eu nu am fost sau nu sunt. Ar fi ideal să putem face asta, dar nu se poate. Vorba românească: „fă ce zice popa, nu ce face popa” e un banc prost în privința relației părinți copii.

Sinceritatea și pocăința fac minuni în privința relațiilor cu copiii și stă la baza respectului de care vreau să scriu azi. Este Biblic, este normal, este recomandat ca părinții să fie cinstiți și ascultați, dar la fel de Biblic, normal, si recomandat este ca să citim și să aplicăm și partea următoare a pasajului: „părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i, în mustrarea și învățătura Domnului.” Această stare, descrisă de acest verset, are de obicei loc când lipsește respectul părinților față de copii. De obicei la capitolul respect al copiilor față de părinți, mai forțat, mai de bună voie, avem o anumită cantitate, dar invers stăm mult mai prost.

Serious father talking to teenage son at homeMulți părinți cred că pot proceda oricum cu copii lor. În România aud des o expresie scârboasă rău: „eu te-am făcut, eu te omor”. Nu toți românii cred asta, dar mulți se poartă ca și cum ei sunt stăpânii copiilor lor. Nu, nu este așa. Copiii ne sunt doar încredințați, nu i-am făcut noi, Dumnezeu i-a conceput. Nu sunt proprietatea noastră, nu sunt un bun cumpărat sau câștigat pe care îl evaluăm după profitabilitate. Ei sunt ființe umane, create de Dumnezeu, pentru care a murit Domnul Isus Hristos ca să îi mântuiască. Nu sunt inferiori, ci sunt oameni în devenire și vor fi atât de oameni cât le permitem noi să fie. Nu îi putem trata cu dispreț, ironie, ignoranță, legalism și altele.

Ce înseamnă să îmi respect copiii?

Să îi abordez în conformitate cu vârsta lor. Trebuie să fiu atât de prezent în viața lui, a ei încât să știu cam câți ani are. Nu mă pot purta, de fapt pot, dar nu am voie, cu fiul meu la 14 ani ca și la 7 ani. El a crescut, nevoile sunt altele, are nevoie să fie respectat mai mult ca niciodată. Vrea să își clădească o imagine de sine și eu trebuie să fiu primul care pun cărămizile unei astfel de imagini. Să le așez frumos, nu să îi sparg capul cu ele. Știi ce vârstă are copilul tău? Nu anii, nu la ei mă refer neapărat, ci la etapa de dezvoltare în care se află.

Să îi vorbesc ca unui adult. Da, contează mult tonul vocii, exprimarea, intenție și mai ales că acestea toate transmit detalii despre valoarea pe care i-o dai. Dacă abordezi ironic, dacă faci glume, dacă îi/o consideri mucoși, atunci nu te aștepta la rezultate grozave și nici la prea mult respect. Bumerangul se va întoarce când ți-e lumea mai dragă. Ironia spusă acum, te poate spulbera ca momentul în care el sau ea vor avea puterea să ți-o întoarcă.

Să nu îi impun ceea ce eu nu fac. Vreau să nu stea pe calculator sau televizor, dar eu când vin de la lucru exact asta fac. Vreau să citească Biblia și să o respecte, dar eu pun mâna pe ea doar Duminica, vreau să o respecte pe „mamă-sa” dar eu o tratez cu superioritate și fac glume despre femei. Vreau să asculte de Dumnezeu, dar eu nu sunt decât creștin de formă. Astea nu se fac. Nici chiar sub scuza, eu vreau să îți fie bine și să nu pățești ca mine. Nu poți impune ceea ce tu nu faci, poți eventual să recomanzi.

Să îmi fac timp pentru ei. Dacă mai merge. Unii din ei vor privi tare rezervați o schimbare bruscă la capitolul acesta. E vital să avem timp pentru el/ea de când s-au născut. E nevoie de timpul petrecut cu ei mai tare decât telefonul sau hainele de firmă de pe ei. Timpul de calitate petrecut cu ei, e cea mai tare declarație de dragoste pe cere le-o putem face.

Să îi port în rugăciune. Nu e la coada listei, că nu le-am ordonat neapărat, dar mai eficient decât impunerea Bibliei este trăirea personală a Bibliei. Dumnezeu e cel ce poate face minuni și în viața ta de părinte și în viața copiilor tăi. E nevoie de rugăciune pentru ei dinainte de naștere până la moarte.

Să trăiesc cum aș vrea ca ei să trăiască. Da, ar trebuie să nu mp mai scuz, ci să pot să îi spun fiului meu: Calcă pe urmele mele, că și eu calc pe urmele Domnului. De fapt, nu trebuie să îi spun deloc, el în mod natural va face asta, cu toată răzvrătirea specifică adolescenței. Hm… ce urme las? Unde ajung ei dacă calcă pe urmele mele? Sau cred eu că urmele mele sunt șterse? Cred că îi pot spune: Eu am mers pe aici și nu îți recomand să mergi, ia-o pe acolo. Poate va asculta pentru porțiuni mici de drum, dar nu prea mult. Dacă tot drumul pe care am mers e „nașpa” atunci să nu mă aștept la un parcurs de sfânt al fetei sau băiatului.

Sunt doar câteva idei, tema e vastă, dar fiecăruia din noi care abordăm cu sinceritate rolul de părinte, Dumnezeu ne va descoperi ce trebuie făcut. Nu am nici un dubiu de asta. Suntem oare gata să ascultăm de Dumnezeu tot așa de mult pe cât pretindem copiilor noștri?

Părinți, respectați-vă copiii și vă vor respecta și ei la rândul lor. Respectarea copiilor nu e erezie cum am auzit pe cineva, e cât se poate de biblică.

If you found an error, highlight it and press Shift + E or click here to inform us.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Comentarii prin Facbook

Tu ce părere ai?