Îmi dau copilul la cea mai bună școală

Când eram la școala primară, nu erau în sat „variante” ca părinții să aibă de unde alege. Era o singură școală și asta îi criza pe mulți părinți. În fine, ulterior, când trebuia „să mergem mai departe” adică la oraș, deja aveai de unde alege. Era bătălie pe întrebarea „tu la ce liceu îl dai pe al tău?” Fiecare părinte căuta „cea mai bună școală” posibilă și voia ca fiul sau fiica sa să fie învățat/ă carte cum trebuie. Ultimul care avea ceva de spus în alegerea școlii de urmat era copilul. Ei, părinții, voiau tot ce e mai bine pentru noi întrând într-o concurență nebună pe tema asta. La sat se știa, cine și ce va ajunge și peste câți ani și era deja „mâncărime” pe posturile disponibile cu mulți ani înainte de a ajunge odorul doctor, inginer, contabil sau mai știu eu ce.

Astăzi, când teoretic ar trebui să fim mai deștepți, mai experimentați, mai convinși, facem aceleași erori ca părinții noștri odinioară. Fiecare din părinți, sau mă rog, cei mai mulți din ei, vor să îi dea la cea mai bună școală pe care și-o permit. Ba chiar la una pe care nu și-o permit și fac eforturi colosale ca să „îi țină în școală” și acum nu vorbesc de oameni care nu sunt interesați de copii lor, ci de cei care știu că sunt părinți și care vor ca aceștia să reușească în viață. Vorbesc în mod deosebit de părinții credincioși care știu că pruncii le sunt încredințați de Dumnezeu și că au anumite responsabilități.

Mergând pe acest fir, al părinților credincioși, școlile de top sunt o tentație mare, mai ales dacă își permit financiar acest lux. Fiecare din ei dorește ca fiul sau fiica să învețe cât mai multe limbi străine, cât mai multe opționale, să ia meditații să participe la concursuri sau olimpiade și dacă se poate să fie cei dintâi din acele clase. Dorințe care aparent nu au nimic rău în ele ci doresc tot ce e mai bine pentru viitorul adult. Chiar dacă nu toate acele materii îi vor folosi la ceva în viață, dar să fie acolo ca să aibă de unde alege. Chiar dacă școala la care merge nu e pentru el, dar să meargă ca să fie în rând cu cei mai buni.

Știu că puțini din cei ce locuiesc în România vor aprecia ceea ce scriu. Cei ce merg în afara țării deja gândesc puțin diferit dar nu mă adresez lor cu aceste rânduri. Nu considerați ciudate aceste rânduri, vă rog faceți efortul de a le cântări măcar și mai apoi trageți concluzii.

Mitul celei mai bune școli.

Fiecare oraș din țara asta are câteva școli mai „de top” decât celelalte. În acele școli teoretic se face carte, rezultatele sunt mai bune, se fac multe activități extrașcolare, au profesori mai specializați, au sponsori, de regulă sunt preferate de primar, cei din consiliu, lideri religioși, patroni și în general de cei din „lumea bună”. Asta face ca acea școală să fie considerată „bună”. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Pentru performanța ei acea școală cere niște „taxe”, taxe pe care părinții și elevii le plătesc fie că vor fie că nu. Aici intră: timp prelungit de stat la școală și la teme, participarea la carnavaluri și serbări, caiete speciale si manuale auxiliare, taxe pentru multe activități, dotări și pregătiri dar cel mai mare preț se vede în timpul mic pe care copiii îl mai petrec cu părinții, faptul că se plantează în mintea celor copii odată cu materia școlară multe alte concepte anti Dumnezeu și anti credință, învățarea pentru școală, învățarea pentru concurență, supra aglomerarea vieții copilului și altele.

Cu alte cuvinte, o școală bună de la tine din oraș, nu e neapărat și cea mai bună variantă pentru copilul tău. Copilul nu trebuie educat de școală ci de tine ca părinte. Nu știi mate, fizică, română (destul de rău) dar nu încredința toată formarea sa ca om școlii, lasă-l să învețe acolo doar ceea ce tu nu poți să îl înveți și atât. Ceea ce stă în putința ta, învață-l tu. Nu trebuie ca școala să îl învețe despre administrarea banilor, ci tu. Nu trebuie ca școala să îl învețe despre sex, ci tu. Nu trebuie ca școala să îl învețe despre Dumnezeu, la ora de religie, ci tu. Nu trebuie ca școala să îl învețe despre ce e important în viață, ci tu. Nu te bucura că e la o școală bună și îl învață de toate, oricât ar fi de bună școala sau profesorii, îl vor învăța multe tâmpenii odată cu lucrurile bune, pentru că așa e sistemul. Nu încredința ceea ce trebuie să faci tu ca mamă sau tu ca tată, școlii.

Nu am ceva împotriva învățatului, ci împotriva a ceea ce se învață în sistemul de stat, care clar este unul anti-credință, anti-Dumnezeu. Orele de religie, care deocamdată sunt acceptate sunt doar apă de ploaie. În realitate, copiii mei și ai tăi sunt învățați total pe dos despre Dumnezeu, credință, religii, moralitate și în viitor va fi și mai grav. El, sistemul, trebuie să îi învețe să îți aleagă genul, să decidă dacă vor să fie băieți sau fete, să accepte că există oameni care s-au născut homosexuali și că e perfect ok să fii așa. Și degeaba ași încerca să adun într-o astfel de scriere riscurile la care se supun părinții și la care îi supun pe copii lor, că nu îmi încap.

În concluzie: Școala cea mai bună din oraș nu e implicit școala cea mai bună pentru copilul tău. Cel mai bun mediu și cel mai recomandat mediu de învățare pentru copii tăi este familia. Dacă tata și mama, se eschivează de la rolul de formator în viața copiilor săi, nu mai au nici un drept să le ceară socoteală mai târziu. Și asta nu ar fi dramă, că oricum la un moment dat ei devin independenți, drama e că făcând asta falimentăm în misiunea pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o, drama e că riscăm să le ruinăm viața adulților de mâine și tot dramă e că ne dăm acceptul și acordul pentru o societate anti-creștina, antimorala, consumistă și depravată.

If you found an error, highlight it and press Shift + E or click here to inform us.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare





Comentarii prin Facbook

2 Comentarii

  1. Victor 31/01/2016
  2. Reb 01/02/2016

Tu ce părere ai?