Efectele încrederii în Dumnezeu – Izvoarele

Dacă ar fi să vorbim cu marea majoritate a românilor, am observa cu lejeritate că mulți dintre ei se plâng de greutatea vieții, de taxe, de cât de mult trebuie să muncească, de lipsurile pe care le au, de bolile din palmares și de efectele diferitelor vicii din viața lor. Pe cei mai mulți i-am putea găsi cu GPS-ul vieții dereglat, crezând că sunt nenorociți, când de fapt au tot ce le este necesar pentru a trăi, dar am putea găsi și mulți oameni în situații jalnice, aflați într-o vale a plângerii. Ciudățenia este că, oamenii cu adevărat în nevoie vor fi acoperiți de țipetele celor care doar au GPS-ul vieții dereglat, așa că, resursele de care cei dintâi au nevoie nu vor ajunge la ei, pentru că nu sunt tot așa de vocali.

Dacă ar fi să ne mutăm privirea și în altă parte decât România, vom descoperi țări întregi în lipsuri majore, oameni care mănâncă doar o dată la săptămână și lipsurile nici măcar nu pot fi comparate cu ale românilor. Țări întregi localizate pe valea plângerii. Asta mă duce cu gândul rapid la lăcomia oamenilor, ale unor oameni, dar și la menirea noastră ca și copii de Dumnezeu, oameni care ne pretindem că ne-am pus încrederea în El.

Unul din textele care mă provoacă în dimineața asta este cel din Psalmul 84,  Ferice de cei ce-și pun tăria în Tine, în a căror inimă locuiește încrederea. Când străbat aceștia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, și ploaia timpurie o acopere cu binecuvântări. Acest text mă face să mă cutremur, gândindu-mă că nu am efectul pe care ar trebui să îl am în viața celor din jur. Fii lui Core, spun că oamenii cu încrederea în Dumnezeu, pot influența și transforma locul prin care trec, adică pământul acesta, din pustiu, jale, plânset, teamă, lipsă în acel loc plin de izvoare și îmbelșugat.

Asta mă face să cred că, eu, creștinul, cel cu viața predată lui Dumnezeu, cel mântuit, cu încrederea pusă în Atotputernicul Dumnezeu. Eu cel care mă pretind a fi copilul Lui, sunt lăsat pe pământ să aduc o stare de bine, nu să mă stabilesc în vale să îmi „priponesc” viața aici, eu trebuie să „străbat” Valea Plângerii. Sunt încă lăsat pe pământ și pentru a aduce binecuvântare, prospețime, înviorare și belșug. Nu sunt luat acasă, pentru că Dumnezeu vrea ca prin mine să toarne ploaie timpurie și binecuvântare în valea plângerii. Eu sunt, sau ar trebui să fiu unul din canalele prin care Dumnezeu binecuvântează pe cei ce plâng, dă pâine celor ce nu au, mângâie pe cei ce jelesc, încurajează pe cei doborâți. Oare îmi împlinesc menirea?

Ce „parfum” las în urma mea prin vale? Ce vorbesc cu gura mea celor care plâng lângă mine? Oare din conversațiile mele oamenii se întăresc, se îmbărbătează, își șterg lacrimile cu gândul că vor reuși, sau se îngrozesc, plâng și mai tare datorită dorinței mele de câștig sau a neîncrederii mele în Dumnezeu. Ce vorbesc despre viața aceasta? Mă plâng și eu, sau pot vedea în mine încrederea în Dumnezeu, încredere molipsitoare și înviorătoare? Cum vorbesc despre politicieni, despre viața de zi cu zi? Despre preoți, religie, credință sau Dumnezeu ce spun? După ce ies dintr-un grup de colegi sau vecini, cum rămân oamenii din acel grup, întărâtați, doborâți sau înviorați și optimiști? Ooo, dacă am ști ce efect poate avea vorba noastră, câtă liniște poate aduce cuvântul nostru, dacă chiar ne-am încrede în Dumnezeu…

Mai mult, există mulți oameni în lipsuri, oameni cărora cu puțin, le-am aduce bucurii mai mari decât ale noastre. Există oameni la care le poți însori o lună întreagă cu resurse puține. Dacă vrei de exemplu să susții o familie prin Africa, poți cu 200 de lei să ții un copil la școală o lună întreagă, în unele cazuri ajung 50 de lei. Dar nu Africa e prima strigare, deși e o opțiune, există oameni lângă noi care pot experimenta bucuria când treci prin viața lor. De la vorbe de încurajare, optimism și încredere, până la implicare prin muncă fizică sau intelectuală sau chiar implicare financiară eu ca și creștin, pot aduce apă în valea seacă și stearpă a plângerii. Pot face pe cei de acolo să spună „mare este Dumnezeu”. Nu, nu este nevoie de miliarde, este nevoie de nimic uneori, dar o inimă încrezătoare în Dumnezeu, o inimă care vede tăria lui Dumnezeu poate binecuvânta cu nimic și binecuvântarea să fie mare.

Provocarea acestei zile pentru mine și pentru tine este: Ce lăsăm în urma noastră după ce trecem prin vale? Ce va rămâne diseară în viața celor cu care am interacționat azi? Va fi jalea și mai mare? Va fi greață de viață, stres mai mare? Sau poate vor fi mai mângâiați, binecuvântați, întăriți, optimiști? Vor putea cei pe care îi întâlnim azi să fie mai bine din cauza noastră? Vor putea beneficia de binecuvântările ploii divine din cauza noastră? Doamne, te rog să mă ajuți.

If you found an error, highlight it and press Shift + E or click here to inform us.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare





Comentarii prin Facbook

3 Comentarii

  1. Victor 07/12/2015
    • Teofil Gavril 07/12/2015
      • Victor 09/12/2015

Tu ce părere ai?