Creștinismul mortal

Multe drame au loc în lume. De când e lumea, dramele se țin lanț, de fapt, nu de când e lumea, ci de când a intrat păcatul în lume. Multe din trame se finalizează cu moarte și recenta desfășurare a istoriei ne dovedește asta cu vârf și îndesat. Mor oamenii „pe capete” cum zicea bunica. Nu că înainte nu mureau, dar acum ne este mai „palpabilă” moartea, mai vizibilă, îi vedem acțiunile cu ochii noștri și nu mai e simplă istorie, ci devine pură realitate.

În tot acest context, al morților accidentale sau ca urmare a unor drame, am observat un detaliu care mă cutremură. Acest detaliu, e foarte vizibil în țările „creștine” că despre ele vreau să scriu. Este vorba despre „creștinismul mortal” sau poate i-am zice mai bine „creștinism mortuar” dar primul termen mi se pare mai „cool” că tot e la modă să fii cool.

Pavel, le scrie celor din Corint, despre viața de după moarte și observă o rezervă a oamenilor credincioși în a crede că viața „de dincolo” există, și în 1 Corinteni 15:19, le trimite printre alte rânduri și avertizarea:  „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci Suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!” O avertizare dură, pe care ei trebuiau să o ia în serios ca și noi cei de azi, când a crede astfel de „teorii” e considerat a fi dovadă de prostie. Din păcate și astăzi sunt mulți care nu pot pur și simplu să creadă că există o viață după moarte, această limitare, această gârbovire spirituală, îi transformă în cei mai nenorociți dintre oameni.

Totuși, unii oameni, și nu sunt puțini, arată că își pun nădejdea în Dumnezeu, doar pentru viața de dincolo. În timpul vieții creștinismul e legat de gard, e priponit de biserică, e considerat învechit, demodat și depășit dar la moarte, când apare moartea și lovește, creștinismul este repede adus să își facă treaba. Este un fel de „roabă” sau „tărăboanță” cum îi spuneam de mici copii, cu care cari morții la groapă.

Recent  a fost cazul dramatic de la Colectiv, nu au trecut nici două luni de atunci, unde au murit mulți oameni, peste 60 în timpul acesta. În prima seară după tragedie, internetul era inundat de pozele acelei strângeri comemorative și în acele poze erau mii bune de lumânări aprinse. Lumânarea aprinsă, e clar o dovadă de „creștinism” deși nu e străină nici hinduismului sau budismului. În bisericile tradiționale, lumânarea e un element care niciodată nu va lipsi și orice credincios al acestor biserici știe, că primul gest pe care trebuie să îl facă dacă cineva moare, e să îi aprindă lumânare. Tradiții neregăsite scriptural, dar care amprentează puternic creștinismul tradițional. Ei bine, dovada creștinismului a fost foarte vizibilă în acea zi. Mai mult, reprezentanții unui cult măcar, au fost aspru criticați și certați, că nu au fost acolo să oficieze slujbe, de aici trăgându-se chiar si alocarea de „zero” lei pentru biserici în bugetul pe 2016.

Dacă analizăm recentul atentat din Paris, observăm cu ușurință aceeași situație, poate în numărul de lumânări nu ne-au întrecut, deși au avut mai mulți morți, dar simbolistica e aceeași. La moarte, oamenii au scos creștinismul „de la locul lui” punându-l la treabă. El trebuie să rezolve partea cu viața de dincolo… și repede, în tăcere și fără comentarii.

Aș putea lejer să mai aduc exemple, le-am folosit doar pe acestea două pentru că sunt foarte recente. Dovezi ale unui creștinism mortuar găsim la aproape fiecare înmormântare pe care o vedem sau la care participăm, în cazurile în care oamenii nu au avut treabă cu Dumnezeu deloc sau aproape deloc toată viața, dar la înmormântarea lor preotul e plătit să vină și dacă se poate, chiar soboare întregi. Oameni care nu aprind lumânări în biserici cum prevede tradiția credinței lor decât la Paști, dar care la înmormântări au sute sau mii. Oameni cărora rudele la „poartă de rânduială” după ce mor cu tot ce prevede tradiția, dar care în timpul vieții nu „și-au purtat de rânduială” cu ce prevede tradiția. În acest fel, identificăm creștinismul mortuar, un creștinism care „se dă de ceasul morții” să ne ducă din iad în rai sau măcar să ne lumineze calea de dincolo, ca reflectoarele de pe național arena.

Dacă Apostolul Pavel avertiza să nu ne punem nădejdea în Dumnezeu doar pentru viața aceasta, tot Scriptura ne învață, să nu credem că trăim cum vrem și la moarte, tradiția o să ne ducă pe nori pufoși din iad în rai. Ce folos are un om să câștige toată lumea dacă ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om „la schimb” pentru sufletul lui?

Ciudată optică avem. Punem la îndoială existența lui Dumnezeu, omniprezența Sa, atotștiința Sa, viața de după moarte. Îl negăm, respingem, îndepărtăm, dar avem un „creștinism mortuar autentic”. Cum moare cineva, cum apar lumânări, preoți, icoane, slujbe și cortegii impunătoare. Oare nu suntem cam macabri totuși, să trăim „cu mortu în casă”?

Foto: imgur.com

If you found an error, highlight it and press Shift + E or click here to inform us.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare





Comentarii prin Facbook

Care e părerea ta?

Tu ce părere ai?