Ai cui sunt copiii?

Eram un țânc când s-a întâmplat asta dar îmi amintesc perfect și azi de o fracțiune de scenă. Prin fața porții pe la noi, la țară, la bunici de fapt, au trecut trei fetițe gemene cred (dacă e corect termenul), că erau asemănătoare ca picăturile. Am strigat la bunica să vadă „trei copii la fel” și mai erau și bunicu și mătușa mea parcă.

Bunica le-a strigat și le-a întrebat „A cui sunteți măi fetițelor?” dar ele nu spuneau nimic și toată lumea se agita să afle ale cui sunt copilele. Nu mai știu dacă au aflat, dar știu clar că era o preocupare pe acea vreme al cui ești. Dacă făceai boacăne se interesau repede „al cui e țâncu ăla?” ca să se poată lua măsuri. Dacă îți făceai părinții de rușine o luai pe cocoașă în conformitate cu rușinea adusă asupra lor. Dar exista și termenul „ai nimănui” sau „copii fără stăpân” pentru cei ce nu erau „struniți” de nimeni.

Ei bine o întrebare mă frământă zilele acestea. Ai cui sunt copiii?

Recentele abuzuri raportate privind confiscarea copiilor, din care cel mai mediatizat caz e cel al familiei Bodnariu (caz care nu face obiectul acestei meditări), au stârnit controverse aprige, au aruncat în ceartă nume grele dar au și isterizat multă lume. Îmi pare rău de multa manipulare din aceste zile, de patima care iese la iveală, de ușurința cu care ne spargem capetele. Apare o bătălie care a fost logică pentru unii, cine e stăpânul copiilor? Cel ce i-a făcut sau cel ce îi vrea?

Pe de o parte părinții susțin că ei sunt stăpânii copiilor, pentru că s-au născut în familia lor, din ei. Sau pentru că lor le-a încredințat Dumnezeu acele daruri și pe de altă parte sistemele statale, sau mafiote în unele cazuri, care susțin că ele pot și știu cel mai bine să creeze un mediu bun acelor copii.

De departe fără studii prea elaborate (deși există imens de multe) se știe că familia e mediul cel mai prielnic pentru copiii. Dacă exceptăm nebunii sau extremiștii, micile corecții aplicate copiilor sunt oricum mult mai puțin abuzive decât smulgerea din familie a acestora. Eu cred că bătaia e un termen aiurit și nu poate fi folosit. Disciplinarea copiilor trebuie făcută fără abuzuri fizice, psihice sau emoționale. În fine, asta e altă temă.

Deci? Cine e stăpânul copiilor? Asta e întrebarea care frământă multe minți azi. Asta e miza bătăliei, nu se știe ai cui sunt copiii și se creează drame. Ai cui sunt copiii?

Ei bine, cred că ei nu sunt proprietatea statului. Dacă s-au născut într-o anumită țară nu sunt proprietatea ei. Dacă au o anumită cetățenie, nu sunt proprietatea acelei țări pentru că sunt ființe nu marfă. E adevărat că sistemele acestei lumi se perfectează pe zi ce trece și de multă vreme ne consideră: cifre, numere, cazuri, procente, dar faptul că ei ne consideră așa nu înseamnă că aste e realitatea. Problema e că noi îi credem în minciuna lor.

Iar mai cred că ei nu sunt nici proprietatea părinților. Cred cu tărie că ei vin în lume în anumite familii ca să fie îngrijiți, iubiți, să se dezvolte într-un mediu armonios și sănătos dar nu sunt proprietatea acelei familii. Familiile sunt doar administratorii temporari acelei ființe și trebuie să fie foarte atenți și devotați în împlinirea menirii lor pentru că li se va cere socoteală. Vorba românească „eu te-am făcut, eu te omor” e un abuz de putere. E ca și cum m-aș duce în casa vecinului să locuiesc acolo pentru că l-am ajutat să o dea cu var. Copiii nu sunt proprietatea familie dar familia e autoritatea temporară căreia Dumnezeu, proprietarul lor de drept, i-a încredințat.

De ce spun asta? Pentru că Biblia spune asta. De fapt e și mai dură: Voi nu mai sunteți ai voștri. Ce ironie, robi cu proprietăți. În fine, nici cei care nu cred în Dumnezeu nu sunt ai lor. Tot Biblia spune că „fiecare este robul lucrului de care este biruit.”

E adevărat, nici o familie nu este perfectă dar este și va rămâne mediul cel mai corect de dezvoltare a copiilor. Atenție, mă refer la familia în care s-au născut nu la familii adoptive. Familiile adoptive au rolul lor, dar numai atunci când șansa de a rămâne în familia sa a copilului este nulă sau îi pune în pericol viața.

Lupta este pentru posesia ilegitimă a copiilor. Dacă ar fi să dăm crezare Scripturii, nimeni nu are drept de proprietate asupra copiilor. Ore de ce sistemele omenești, teoretic create pentru protejarea cetățeanului, nu sprijină reintegrarea în familie a micuților, educarea familiilor, includerea lor în familiile lărgite dacă chiar au existat abuzuri? Pentru că am devenit cifre, procente, valori și interesul este ca aceste ființe să fie profitabile, manipulabile și să poată fi robite eficient. De aceea se dorește confiscarea lor, dezumanizarea lor, demonizarea lor. De aceea sunt considerate mai sigure cuplurile homosexuale în unele cazuri (destul de multe). De aceea de la familiile de origine sunt luați ușor dar la familiile adoptive sunt aduși înapoi cu forța de multe ori.

Bătălia are o miză mult mai mare decât părinții. Bătălia asta este una spirituală. Doamne dă te rog izbândă!

If you found an error, highlight it and press Shift + E or click here to inform us.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare





Comentarii prin Facbook

Care e părerea ta?

Tu ce părere ai?