Ce fel de oameni ar trebui să fim noi

Mă uitam oarecum surprins și încercam să privesc „din afară” la ceea ce înseamnă azi pentru oamenii din jurul meu termenul de „pocăit” și am descoperit câteva lucruri interesante. Cel puțin în ultimul timp, ultimele luni, cuvântul pocăit a devenit foarte apropiat de cuvântul protestatar. Da, cu un altfel de protest de cât e obișnuită lumea, unul „pocăit”, dar acești termeni încep să se apropie în optica oamenilor.

Desigur că mulți din „protestatari” se bucură și chiar am citit texte laudative că avem ocazia să arătăm lumii cât de civilizat protestăm noi, că avem ocazia să cântăm „cântările Domnului” în centrele marilor orașe, că avem ocazia „să ne facem vizibili și auziți” și alte câteva argumente considerate destul de puternice de unele persoane. Atât de puternice încât să merite asocierea cu politicieni, ziariști și anumite organizații. Mi se pare că am lunecat periculos de mult spre extrema popularității izvorâtă dintr-o stimă de sine proastă.

Îmi dau copilul la cea mai bună școală

Când eram la școala primară, nu erau în sat „variante” ca părinții să aibă de unde alege. Era o singură școală și asta îi criza pe mulți părinți. În fine, ulterior, când trebuia „să mergem mai departe” adică la oraș, deja aveai de unde alege. Era bătălie pe întrebarea „tu la ce liceu îl dai pe al tău?” Fiecare părinte căuta „cea mai bună școală” posibilă și voia ca fiul sau fiica sa să fie învățat/ă carte cum trebuie. Ultimul care avea ceva de spus în alegerea școlii de urmat era copilul. Ei, părinții, voiau tot ce e mai bine pentru noi întrând într-o concurență nebună pe tema asta. La sat se știa, cine și ce va ajunge și peste câți ani și era deja „mâncărime” pe posturile disponibile cu mulți ani înainte de a ajunge odorul doctor, inginer, contabil sau mai știu eu ce.

Eu știu mai bine

Adeseori sunt pus în fața unor situații conflictuale și în cele mai multe din ele există măcar o persoană, uneori un grup, care știe mai bine decât cealaltă persoană sau restul grupului, indiferent de domeniul de discuție. Pur și simplu unii cred că știu mai bine, în consecință caută să impună „acel bine” chiar cu forța, creând conflicte, nefericire, scindare și tristețe.

Acest „eu știu mai bine” cu formele sale apropiate „eu știu cel mai bine”, „varianta mea e mai bună” , eu vă vreau doar binele” sau cele pseudospirituale „așa mi-a vorbit mie Domnul” sau „așa mi-a descoperit Dumnezeu” au dus de la începutul existenței omenirii la mai probleme. Una din ele, de neuitat și cumva, piatra de aducere aminte este chiar Holocaustul, întâmplat pentru că cineva știa mai bine. El, mărețul, deșteptul știe ce e cel mai bine pentru omenire și întâmplarea face să și aibă puterea necesară să facă „binele” și nu doar să îl facă ci să îl impună. Triste sunt cifrele care stau martore nevrednice acestui odios adevăr. Ele, cifrele, nu vor putea surprinde niciodată durerea, trauma, lacrima, sfâșierea și țipătul, ele vor fi seci și reci dar cutremurătoare.

Rugăciunea secretă

Nu știu care ar trebui să fie proporția între rugăciunea publică și cea secretă, dar dacă înțeleg bine recomandările Mântuitorului, e clar mult mai încurajată, valoroasă, lipsită de riscuri și eficientă rugăciunea făcută cu ușa închisă. În vreme ce rugăciunea publică e însoțită de avertizări de risc și de exemple de tip „cum să nu”. Ceea ce făcuseră fariseii și cărturarii, oamenii religioși ai vremii din rugăciune, era total neindicat de Domnul Isus, cel care în acea situație îți învăța ucenicii să se roage. Așa cum am scris, rugăciunea publică implică riscuri și din păcate în viața celor mai mulți rămâne principala rugăciune dacă nu singura.

Când eram copil, unii din frații din biserică „predicau la rugăciune”, fără exagerare, se rugau în biserică și noi copiii făceam clasamente, cronometram rugăciunile si făceam clasamentul duminicii apoi pe cel al lunii și pe cel al anului. Și aveam motive serioase să o facem, unii scoteau scoruri faine, cel mai tare a fost 38 de minute de trăncăneală, că rugăciune nu îi pot spune. Predică în toată regula, cu șapte puncte și dezvoltate fiecare. Bunicu, care nu era predicator cu vorba, ci cu viața, ne spunea când vedea că ne foim și ne pierdem răbdarea: „Puișor, voi să nu faceți așa, voi să vă rugați acasă.” Logica lui era simplă, cine nu se roagă acasă se roagă mult în biserică. Nu știu dacă e întotdeauna valabilă, dar în cele mai multe cazuri cam avea dreptate.

Cu sfială despre rugăciune

Într-o discuție recentă pe tema rugăciunii pe care am avut-o cu Ana ne puneam întrebarea de unde anume și când a apărut în biserici rugăciunea publică, adică cea pe care o facem cu voce tare în biserici, chiar dacă unii o rostesc la comun, deodată cu toții și alții pe rând. Recunosc că nu am putut lămuri subiectul ci am găsit unele piste. Obiceiul vine dinainte de a exista bisericile și anume din poporul Israel.

Rugăciunea este unul din cele mai intime acte de relație dintre om și Dumnezeu. Este un mod de a vorbi cu Dumnezeu și în același timp este un mod de a mărturisi, de a recunoaște, implora, cere, lauda și adora pe Dumnezeu. Cred eu că este așa de personală această latură a relației cu Dumnezeu încât e foarte riscant de expus în public și mai ales e foarte riscant să faci din rugăciunea în public singura sau principala metodă de rugăciune. În acest fel se dă „pe față” un act intim al relației cu Dumnezeu.

Părinții necalificați!

E ciudat, foarte ciudat pentru mine cum părinții în zilele noastre sunt considerați cei mai necalificați în materie de educare, formare, creștere a copiilor. Ei sunt considerați cel mai periculos mediu. Citesc consternat pe internet comentarii și articole așa-zis științifice și constat că:

Protecția copilului știe mai bine decât părinții. E clar, doar de asta s-a înființat. Se crede că „by default” protecția copilului va duce spre fericire orice copil de care se ocupă. În realitate eșecurile sunt colosale. În afară de protecția de abuz fizic, în cele mai multe cazuri nici asta concretizata, nu poate oferi protecție, nu pentru că nune în stare ci pentru că nicăieri nu e un mediu mai bun pentru copil decât în familia în care s-a născut. Nu se vorbește de abuzul emoțional al ruperii de frați surori, părinți, familia lărgită. Se vorbește doar de afurisita aia de palmă, pe care unii neinspirați o scapă unui copil. Dar palma se consideră a fi traumatizantă „pe viață” în timp ce ruperea de familie e considerată traumă minoră. Dar cine să conteste că tu „protecția copilului” cu numele pompos și nedrept pe care ți l-ai luat, ești calificat să faci asta. Îi protejezi de îi distrugi.