Cu tălpile goale prin iarbă şi rouă

rain-happy-couple

Scriam ieri despre importanţa reconectării omului cu mediul iniţial, acel mediu în care a fost pus de Dumnezeu la creare. Desigur că fizic nu se poate o repoziţionare în acel mediu. Spiritual, Dumnezeu a făcut acest lucru posibil dar fizic totul e compromis. Pământul e blestemat, e stricat, contaminat şi să poţi să ajungi iar în acel colţ de rai, în acel mediu perfect nu e posibil decât în momentul în care Dumnezeu, aşa cum promite, va face un pământ nou.

Totuşi, există căi prin care putem măcar să ne conectăm parţial cu pământul. Cu cerul am văzut, Dumnezeu a refăcut legătura posibilă şi oamenii sunt chemaţi din nou în părtăşie. CU pământul însă nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu puţin până toate vor fi făcute noi şi acest puţin începe cu un pas. De fapt, cu câţiva paşi cu picioarele goale.

Nu ştiu când aţi mers în tălpile goale ultima oara direct pe pământ fie ce e vorba de iarbă, nisip, pământ efectiv, munte sau altă structură. Pur şi simplu să vă scoateţi plasticele din picioare şi să călcaţi jos. Pe beton sau asfalt am făcut-o mai des. Am obiceiul uneori dacă plouă tare, pentru că mă simt ca raţa pe baltă, să-mi scot şi papucii din picioare şi să umblu desculţ. E chiar plăcut să calci pe asfaltul răcorit şi spălat de ploaie cu tălpile goale dar nu e reconectarea despre care vorbesc.

Reconectare cu cerul şi cu pământul

Reconnect-With-Nature-at-the-El-Silencio-Lodge-and-Spa-4

La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Aşa începe cea mai importantă carte din istoria omenirii, Biblia, vorbind despre modul în care a apărut nu doar omenirea ci şi viaţa, existenţa, dimensiunea în care trăim acum. Apoi, aceeaşi carte de căpătâi pentru rasa umană, descrie procesul de creaţie care este încununat de crearea omului. După ce omul a fost creat de Dumnezeu, a fost pus într-un loc deosebit. Spune în capitolul doi al Genezei despre acest loc şi descrierea sa începe aşa „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.” Aceste loc se dorea a fi cel mai bun loc din toată creaţia în care omul putea să existe. La câte crease Dumnezeu cu siguranţă îi putea face omului de la început şi casă cu piscină, poate şi maşină dar Dumnezeu îl aşează pe om în natură, în viaţă, înconjurat de viaţă, în contact cu viaţa.

Acesta era mediul în care Dumnezeu îl concepuse pe om să existe şi pentru a fi cadrul perfect El venea în fiecare dimineaţă în grădină ca să vorbească cu omul. În înţelepciunea sa Dumnezeu a creat cele mai bune condiţii posibile pentru om. Nu ştim câtă vreme omul a reuşit să beneficieze de aceste condiţii dar la un moment dat, duşmanul omului a făcut tot posibilul să îl smulgă din binecuvântarea în care trăia şi pentru a îi fura toate acele binecuvântări trebuia să îl deconecteze şi de la cer, adică de la legătura sa cu Dumnezeu dar şi de la locul binecuvântării în care se afla, aşa că prin ispitire, de fapt prin cedarea în faţa ispitei, omul pierde contactul cu Dumnezeu, acea legătură directă cu Creatorul, acele întâlniri în răcoarea dimineţii şi implicit, pierde contactul cu binecuvântarea, este izgonit din Eden, din grădină.

O nefericitul de mine, cine mă va scăpa pe mine de nefericire…

happy-poor-kids

După meditarea de ieri se pare că mi s-a deschis apetitul pentru fericire :). Uneori aşa de nefericiţi ne credem încât suntem gata să acuzăm pe toată lumea de nefericirea noastră, inclusiv pe Dumnezeu. Alergarea sălbatecă după fericire ne face să vrem să dărâmăm orice ni se pare că ar umbri fericirea. Sau, ne face să privim cu ochi răi pe oricine ni se pare că ne e dator cu ceva fericire şi nu ne-o oferă.

De fapt, alergarea omului după fericire, după o fericire exterioară e ca alergatul printr-o vitrină cu porţelanuri. Nu se poate să nu spargă ceva pentru că toţi cei din vitrină aleargă spre fericire şi cei mai mulţi o fac într-un mod tare bezmetic. Alergarea după fericirea care poate fi dată de oameni, de bunuri, de posesiuni, de renume, faimă, studii, religie este întotdeauna urmată de nefericire. Prinzi ceva ce pare a fi fericire dar nu e o fericire săţioasă, nu poate potoli setea de fericire.

În realitate, fericirea are de a face cu interiorul şi nu cu exteriorul. Alergarea trebuie să se producă în mine şi nu afară. Căutarea nu trebuie să se facă la alţii ci în mine. Nici măcar Dumnezeu nu ne poate ferici dacă mintea noastră nu încetează să caute fericirea în mod greşit. Priviţi la câţi oameni ultracredincioşi sau mai bine, ultrareligioşi există şi care deţin o nefericire vizibilă de la o poştă. De fapt, învinuirea lui Dumnezeu pentru nefericire este realizată de oamenii care pretind că au credinţă în Dumnezeu şi nu de către atei. De cele mai multe ori oamenii caută greşit fericirea la Dumnezeu considerându-L pe El un fel de „poţiune magică” pentru a deveni fericiţi. Dumnezeu poate da fericire în măsura în care omul caută corect fericirea.

Am de toate dar nu sunt fericit

nefericire1

Probabil am mai scris puţin despre subiectul acesta dar este aşa de vast încât s-ar putea scrie încă mii de volume în plus la ce s-a scris deja. Paul, stătea aruncat pe canapeaua din cabinetul de consiliere şi privea tavanul de parcă putea vedea dincolo de el. Vorbea încet, cu voce stinsă, fără pic de vlagă în el. Primele lui cuvinte au fost: „Pur şi simplu  nu mai vreau să trăiesc”, a urmat o pauză lungă după care a continuat „am tot ce mi-am dorit, am sănătate, relaţii, bani, tehnică, maşini, sunt apreciat, am studii înalte, am o relaţie cu Dumnezeu dar pur şi simplu devin din ce în ce mai trist, mai deprimat şi gândul inutilităţii, zădărniciei şi al nefericirii mă urmăresc la fiecare pas.”

Clienţi ca Paul trec destui prin cabinetele de consiliere şi sunt tipul de clienţi la care „te chinui” efectiv să găseşti o cauză a nefericirii lor sau mai degrabă a lipsei lor de sensibilitate faţă de fericirea pentru care alţii s-ar bucura dacă ar fi în viaţa lor. Ei nu sunt neapărat toţi oameni cu de toate dar în general au cam tot ce alţii îşi doresc pentru a se considera fericiţi. De fapt, cred că şi ei la un moment dat şi-au dorit să ajungă la acea stare în căutarea fericirii şi când au ajuns să deţină ceea ce şi-au dorit şi au experimentat tot nefericire au intrat în depresii. Genul acesta de depresii sunt devastatoare şi foarte greu de abordat în terapie.

De ce intră oamenii „care nu au motive” în depresii şi de ce cochetează ei cu suicidul e greu de identificat cu precizie dar am identificat cele mai frecvente cauzalităţi cu care clienţii au venit la mine. Iată câteva din ele:

Respectul – element de bază al structurilor sociale

respectul pentru oameni

Fiecare poate observa că structurile sociale, aşa cum suntem noi învăţaţi cu ele, au suferit modificări fundamentale. Familia, biserica, şcoala, localităţile, ţările etc nu mai sunt ceea ce erau odată. Unii ar numi asta evoluţie dar sunt rezervat în a numi aşa modificările pe care le observ în structurile sociale, pentru că aceste modificări par a avea mai degrabă un caracter de erodare a instituţiilor sociale şi nu unul de consolidare sau de creare de structuri noi şi puternice.

La baza oricărei structuri sociale stă respectul. Acolo unde este respect pentru oameni, pentru valori, pentru frumos structura socială funcţionează bine oricare ar fi aceasta. Dacă o luăm cu „celula de bază a societăţii” care este familia şi reuşim să estimăm beneficiile respectului într-o astfel de structură mică în comparaţie cu altele, vom deduce că în oricare structură socială mare principiul e acelaşi şi beneficiile la fel.

Uneori, conspiraţionistul din mine, spune că propagarea lipsei de respect e o armă de distrugere a societăţii şi de divizare a ei în vederea controlării ulterioare. Dacă avem de a face cu structuri sociale puternice nu sunt manipulabile, ele vor fi adevărate puncte de rezistenţă în faţa cuiva care ar vrea să controleze societatea. De fapt, una din cele mai rezistente structuri sociale, deşi este afectată şi ea, este biserica. Aici nu vorbesc despre credinţă ci de biserici ca structuri sociale. Ei bine, biserica ortodoxă de exemplu, în România şi în alte ţări din regiune, a fost şi este deocamdată, o piedică mare de care cei care vor să controleze lumea trec mai greu şi care le pune probleme. La fel pot spune despre majoritatea bisericilor fie că sunt ele majoritare sau minoritare. Totuşi, au început să fie luate la rând spre decimat. Se urmăreşte ştirbirea încrederii pe care oamenii o au în aceste instituţii şi respectiv dispariţia respectului pentru aceste instituţii şi pentru liderii lor.

Respectul în cuplu

Respect (1)

Din păcate, una din cele mai lipsite de respect zone, de la care se porneşte cu lipsa de respect în societate, e tocmai familia. De fapt, un cuplu în care partenerii se respectă poate rezista chiar dacă iubirea romantică nu mai este. Poate că, respectul porneşte de la iubire sau respectul e o dovadă a iubirii. Hai să nu filosofez. Voiam să spun că relaţia dintre doi oameni care se respectă este una care inspiră, una în care cei doi au libertatea de a trăi frumos şi în acelaşi timp relaţionează bine unul cu altul.

Am avut ocazia săptămâna trecută să văd exemple din ambele variante de cupluri. Unul din ele în care doi soţi trecuţi bine spre partea a treia a vieţii vorbeau puţin, îşi alegeau cuvintele cu grijă şi le rosteau cu echilibru. Alt cuplu in care situaţia era la polul celălalt în care soţia îşi umilea soţul faţă de ceilalţi numindu-l incapabil, prost, tăntălău etc. Diferenţa era aşa de mare parcă.

De fapt, dacă stau bine să meditez, din cuplurile care vin la consiliere cred că lipsa de iubire e mai puţin vizibilă decât lipsa de respect. Cei care se respectă ajung împreună şi încearcă rezolvarea problemelor dintre ei iar cei care nu se respectă de regulă vin separat sau vine doar unul singur (excepţie fac cei care sunt ruşinoşi). E o imagine foarte diferită intre cele două categorii. Dacă soţii se respectă unul pe altul procesul terapeutic e mult mai eficient şi şedinţele de consiliere se desfăşoară într-un climat mult mai plăcut.

Follow

Follow this blog

Get every new post delivered right to your inbox.