Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni

Scriu aceste rânduri sub influența unei discuții de pe facebook, recunosc asta. O discuție în urma căreia am fost nevoit să recunosc pentru mine însumi că trebuie să mă pocăiesc mai tare și să învăț a iubi mai mult. Nu voi reda acea discuție, ci mă voi concentra asupra unor concluzii ale mele după ce am meditat la modul în care noi „creștinii” ne raportăm la alți oameni prinși în ghiarele păcatului.

Îmi persistă în minte întâmplarea relatată de evanghelistul Luca prin cuvintele: A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că Sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu Sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.”

Numai pentru viața de dincolo?

Unul din versetele Bibliei e invocat adesea când enoriașii par a se converti pentru interese materiale și acesta se află în  1 Corinteni 15:19 și spune: „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci Suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Apostolul Pavel în rostește în cadrul unui discurs despre existența vieții veșnice și a învierii din morți. Doar că aș vrea să scot în evidență o altă realitate dureroasă de data asta.

Sunt destul de mulți oameni care doar pentru viața de dincolo și-au pus nădejdea în Hristos. Nu sunt tot așa de nenorociți, că viața de dincolo e asigurată, dar pe pământul acesta nu găsesc nici o bucurie iar dacă găsesc o tratează ca pe un inamic sau ca pe un intrus satanic în viața lor și o elimină repede. Oameni mântuiți, dar care aleg să trăiască în tristețe profundă și într-o duplicitate perfidă. Situația asta din păcate e foarte întâlnită în mediile neoprotestante dar și în cele ultra-ortodoxe.

Robiile eliberaților – Haine și mâncare

De cele mai multe ori, mentalitatea de rob dispare greu. Mulți oameni care au beneficiat de eliberare la abolirea sclaviei au ales să rămână sclavi, deși erau liberi. De fapt vedem asta și în Biblie specificat când se descriu procedurile cu privire la eliberarea robilor, unii alegeau să rămână robi în continuare. Cam așa se întâmplă cu noi când nu înțelegem ce e aceea libertate pentru că nu am fost vreodată slobozi. Primim libertate, dar ne căznim să ne supunem robiei chiar dacă suntem liberi.

Domeniul vestimentației e unul din cele mai înrobitoare din acest punct de vedere. Deja vă sunt foarte cunoscute bătăliile pe purtarea sau nu a cravatei, închei sau nu toți nasturii de la cămașă, cămașa cu mâneca scurtă, lungimea bărbii, lungimea părului, lungimea fustei, baticul sau eșarfa sau unele mai vechi cum ar fi satanismul hainelor de fâș. Am enumerat câteva, dar cu siguranță fiecare din voi poate completa lista. Toate acestea vorbesc despre robii ale eliberaților, dovedesc încercarea noastră de a ne supune unor legi sau tradiții neimpuse Scriptural ci impuse de cult, religie sau grup.

Robiile eliberaților – Tradițiile

Familia lui Dan avea multe tradiții. Una din ele era ca la sărbători să se strângă în fiecare zi din ultimul an și să își spună „în familie” eșecurile dar și planurile pentru următorul an. Această întâlnire de-a lungul timpului a degenerat depășind ceea ce străbunii lui au făcut. Acum nu era o întâlnire intimă, ci una destul de lărgită în care Dan nu se considera niciodată în largul său să facă astfel de mărturisiri, așa că a ajuns să mintă privitor la ce a realizat sau nu. Avea 17 ani când a venit la consiliere pentru că intra în depresii imediat ce vedea zăpada, dar nu știa cauza. EI bine, cauza era o tradiție a familiei cu efect de regulă care nu suportă abatere.

Tradițiile sunt de multe ori lanțuri ale robiei pentru oamenii eliberați. Așa s-a ajuns ca în multe situații, tradițiile să fie mai cu strictețe respectate decât legile. Astfel oamenii își permit să fure, vorbească murdar, invidieze, poftească dar e ok atâta vreme cât nu încalcă tradițiile sau sunt împlinitori ai acestora. Ajung clericii să aprecieze oamenii care respectă tradițiile acelei biserici chiar dacă nu respectă Scriptura.

Robiile eliberaților – Superstițiile

Nu e pentru nimeni o informație nouă faptul că românii sunt superstițioși. Credem în aproape orice prostie care ni se pare nouă „suspectă”. Așa se face că ne ferim de ghinion, de mâțe negre sau cifra treisprezece dar și să nu tai unghiile copilului mic că va deveni hoț, să te aștepți că vei primi bani dacă te mănâncă o palmă sau că vei da dacă te mănâncă cealaltă, să nu deschizi umbrela din casă că vei avea ghinion, să nu mănânci pe vatra cuptorului că îți va muri soțul sau soția, că te vorbește cineva de rău dacă îți țiuie urechile și multe alte superstiții pe care nu știu dacă le-a contabilizat cineva până acum.

Logic ar fi ca odată cu credința în Dumnezeu, superstițiile să dispară și totul să fie nou. Normal ar fi ca Duhul Sfânt să ne lumineze în privința credințelor superstițioase și să abandonăm „credințele false”, dar acest lucru se întâmplă doar în măsura în care oamenii se lasă maturizați și transformați de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Așa se face că sunt mulți credincioși superstițioși, ca să nu mai spun de mulți religioși care devin mult mai superstițioși decât au fost înainte, adăugând setului lor de credințe încă câteva duzine.

Robiile eliberaților – Legalismul

Cineva mă întreba acum ceva vreme de ce am această atitudine aproape ostilă față de legalism, că legea trebuie respectată și ne ajută. Ei bine, legea e ceva iar legalismul e altceva. Legalismul în ceea ce privește viața noastră spirituală este elementul care se opune libertății pe care harul o dă, bucuriei mântuirii și tot legalismul întreține formele și stereotipurile religioase. Nu vorbesc despre lege ci despre legalism. Un alt dezavantaj al legalismului este acela că micșorează aportul lui Dumnezeu la planul de mântuire, care este total, complet și perfect și dă omului putințe, roluri și activități „de completare” unele din ele des exprimate prin sintagma greșită „dar și tu trebuie să-ți faci partea ta”.

Dacă „acrește” ceva pe credincios și îi face de nesuferit, scorțos și încruntat acela este legalismul. Se străduiește din toată ființa să se facă iubit lui Dumnezeu mai mult, deși Dumnezeu declară „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu”. Deși creștinul acceptă că Dumnezeu face totul desăvârșit și bun, insistă totuși „să își aducă contribuția”. Deși declarăm sus și tare că singura cale de mântuire este Isus Hristos și că El a plătit toate păcatele omenirii, ne trezim încercând să ne mântuim prin faptele noastre și încercând să plătim și noi din datorie.