Respectul faţă de autorităţi

respect for people

Ştiu că este greu de acceptat de către mulţi oameni că am avea datoria să avem respect faţă de autorităţi însă este o afirmaţie cu suport biblic. Aş vrea în dimineaţa asta să medităm puţin la ce se poate schimba la acest capitol în viaţa noastră pentru a fi asemănători cu Hristos în lumea aceasta.

Lipsa de respect faţă de autorităţi este foarte vizibilă. De la eliminarea formulelor de politeţe până la folosirea poreclelor, a injuriilor, caricaturi şi chiar folosirea de vorbe grele oamenii dau dovadă de lipsă de respect faţă de „cei înălţaţi în dregătorii” şi din păcate creştinii nu se evidenţiază ca fiind diferiţi. Singurul aspect care îi avantajează cumva este că nu înjură  probabil.

Cred că niciodată nu ne-am permis mai multă lipsă de respect faţă de liderii care ne conduc şi asta ne costă foarte mult. Asta o văd copiii noştri şi le va fi principiu de viaţă. Asta este şi o încălcare  a recomandărilor Bibliei care ne spune să cinstim pe cei înălţaţi în dregătorii. Nu numai că nu îi cinstim, nici măcar nu mai suntem neutri, efectiv ajungem să ne asemănăm cu cei din jurul nostru în gândire şi vorbe şi asta nu e tocmai bine.

Dar stai domnule că nu merită!

Oameni cu respect faţă de Dumnezeu             

prayer-of-faith

Desigur că una din zbaterile celor care vor să fie adevăraţi creştini este şi întrebarea „Cum pot să arăt respect faţă de Dumnezeu?” şi asta nu din dorinţa de a poza bine în ochii celorlalţi ci din dorinţa sinceră de a avea o atitudine potrivită faţă de Cel în care credem. Apartenenţa la o religie nu înseamnă că avem şi o atitudine corectă faţă de Dumnezeu. Atitudinea de respect este una pur personală, nu ţine de ceilalţi ci doar de noi înşine. De aici rezultă că nu putem învinovăţi pe nimeni cu privire la atitudini lipsite de respect sau cu privire la greşeli pe care le facem din neştiinţă.

Astăzi vreau să privim la oameni care au arătat respect şi reverenţă faţă de Dumnezeu sau faţă de Fiul Său Isus Hristos..

Primul exemplu care îmi vine în minte este cel al sutaşului despre care ni se relatează în Matei capitolul 8. Un om cu un bun simţ extraordinar dar şi cu credinţă extraordinară. Dacă ţinem cont de poziţia sa în armată ar cam fi avut „dreptul” să fie mai arogant, lipsit de respect şi totuşi ajunge să spună că „nu Sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit”. Un lider militar care cu siguranţă avea „cu ce să îi stea înainte” Domnului Isus din punct de vedere omenesc, ar fi putut să îl primească extraordinar de bine, ar fi avut o cameră frumoasă unde să îl invite şi totuşi arată reverenţă şi smerenie faţă de Vindecătorul dar şi o credinţă fantastică faţă de domnul Isus.

Respectul creştinilor faţă de Dumnezeu        

prayer

În general când aducem în discuţie creştinii şi pe Dumnezeu se transmite oarecum ideea că toţi creştinii îl respectă pe Dumnezeu şi că oamenii credincioşi au o reverenţă sfântă faţă de Creatorul. În realitate lucrurile nu stau tocmai aşa. Vedem uşor că respectul creştinilor faţă de Dumnezeu variază mult de la persoană la persoană, de la religie la religie şi de la ţară la ţară dar şi de la o epocă la alta.

În acest fel întâlnim adesea „buni creştini” care nu au nici cea mai mică reţinere în a folosi numele lui Dumnezeu în vorbe porcoase, înjurături, exprimarea nervilor, mâniei, urii etc. Pur şi simplu, îl găsim pe Dumnezeu prezent în marea majoritate a înjurăturilor şi blestemelor oamenilor. Probabil aveţi aceeaşi senzaţie ca mine că nu poate fi vorba despre respect faţă de El în situaţia aceasta.

Dar există şi creştini care „nu înjură de Dumnezeu”, am putea crede că asta înseamnă în sfârşit respect faţă de El. Dar oare e de ajuns să te abţii de la a profana Numele Sfânt al lui Dumnezeu? Scriptura ne spune că omul care respectă poruncile date de Dumnezeu acela arată respect faţă de El. Dacă un om se abţine de la înjurături cu şi despre Dumnezeu nu înseamnă că acea persoană are respect faţă de Dumnezeu.

Respectul în viaţa de zi cu zi a creştinilor

respect

Încep azi o nouă serie de meditări pornite din zbaterile inimii mele în încercarea de a trăi o viaţă de credincios autentic în privinţa relaţiei mele cu Dumnezeu şi în privinţa relaţiei mele cu oamenii din jur fie că sunt ei apropiaţi (rudenii, colegi, fraţi şi surori) fie că nu sunt din cercul apropiat. Orice om credincios are dorinţa aceasta de a „trăi în pace cu toţi oamenii” dar şi una mai profundă, mai divină „să iubească pe aproapele său”. În acest context se impune o anumită atitudine de respect a credinciosului faţă de anumite persoane dar nu numai. Respectul este datorat şi faţă de anumite instituţii, porunci, legi, faţă de anumiţi conducători, faţă de anumite stări de fapt. Asta face să nu pot epuiza într-o singură scriere ceea ce mintea mea vrea să clarifice.

Respectul este definit ca fiind „Atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva” însă cred că definirea nu este una destul de cuprinzătoare deşi surprinde esenţialul. Cred că respectul include şi o doză de înţelepciune fără de care un om nu ştie să respecte valori, nu reuşeşte să facă diferenţe. Mai mult, respectul include şi o componentă culturală. Altfel nu se explică de ce unele instituţii erau demne de respect în trecut, cum ar fi instituţia căsătoriei, şi acum nu mai sunt „demne” de un respect aşa de mare.

Să-ţi plângi de milă

Poor_me__s_by_Pedro4Ba

Când a venit la consiliere, Daniela era cu ochii roşii şi faţa umflată de plâns. Băiatul care promisese că ea este unica femeie din lume pe care o va iubi, a găsit o altă femeie unică şi a şters cu buretele relaţia lor de 3 ani de până atunci. Daniela plângea întruna de 2 săptămâni şi cei din familie erau îngrijoraţi tare. Mulţi clienţi au plâns în cabinetul de consiliere dar ca fata asta niciunul, pur şi simplu nu se putea opri. Drama ei era aşa de intensă încât nu mai putea emite judecăţi, nu te puteai înţelege cu ea. Tot, absolut tot din fiinţa ei era legat de „prietenul ei” şi nu aveai cum să atingi ceva şi să nu fie rană acolo. În astfel de cazuri, consilierul tace şi lasă omul să se descarce încercând să empatizezi cât mai vizibil dar fiind atent să nu amplifice dramatismul situaţiei.

După a doua şedinţă am aflat cea mai mare întrebare a Danielei „Ce o să fac eu fără Vlad?” şi legat de ea celelalte inevitabile: „Cu ce am greşit?”, „De ce mă bate aşa de tare Dumnezeu?”, „Când se va termina suferinţa?” etc. Daniela îşi plângea de milă în hohote şi asta nu era prefăcătorie sau teatru ci o suferinţă reală. În minte îmi persista un citat interesant, dar cum să îl spui în asemenea momente: „Suferă oamenii pe front. Suferă în închisori şi în lagăre. Suferă de foame. Suferinţa din amor e un lux. Cella Serghi

Războiul asupra minții umane – Cine câştigă?

winner-loser

Probabil aş putea continua seria „Războiul asupra minții umane” multă vreme de aici încolo dar aleg să mai scriu pe temă mai încolo ca să nu plictisesc. Până ce voi decide să mai continui voi încerca să privesc puţin la modul în care bătăliile asupra minţii umane se pot câştiga.

Fiecare dintre oameni îşi doresc ca să fie victorioşi şi să poată să fie stăpâni ai vieţii lor. Dorinţa omului de a fi propriul stăpân a fost o problemă încă de la creaţie. Dumnezeu făcuse tot ce era bine pentru om, grădina edenului nu era deosebită doar pentru că era mâncare gratuită ci pentru că omul nu cunoscuse răul. Nu trebuia să aibă în permanenţă bătălia asta a minţii între bine şi rău. Nu avea în permanenţă de ales dacă decizia sa este în favoarea binelui sau a răului. Dar omul a dorit să cunoască şi răul şi din acel moment viaţa s-a  complicat teribil de tare. Tot din acel moment a început şi bătălia permanentă pe care trebuie să o ducă mintea omului. Asta nu va înceta pentru unii niciodată iar pentru unii va înceta în momentul în care vor fi ca Dumnezeu. Iată ce cred oamenii despre bătălia minţii lor.

Follow

Follow this blog

Get every new post delivered right to your inbox.